Povestire de Sorana Chiru, aleasă de Vasile Ernu la Creative Writing Sundays pe 4 octombrie 2015, la tema „o povestire în care erou principal este un animal”.
Ascultă Arnold Schoenberg, concertul op. 36, pentru vioară și orchestră. Nu știu de unde are discul și cum de ascultă așa ceva. Mă așteptam să schimbe pe radio după primele acorduri. E o fată cu prea puțină imaginație, dacă e să mă gândesc la hainele cu imprimeu care îi umplu șifonierul. Și cu la fel de puțină inteligență, pentru că, până nu de mult, se speria când auzea lucruri precum „fatalitate” sau „interdependență”, presărate în discuțiile prietenilor care se strâng la un pahar de vin la noi acasă. M-am tot întrebat ce caută băieții ăștia citiți cu ea și singurul răspuns logic ar fi că și lor le place pielea ei catifelată. Eu stau și îi privesc de sus, din bibliotecă, sau, dacă s-au amețit destul, îmi fac curaj și atârn de câte o pânză pe care ea nu a apucat să o ștergă. Pânzele mi le distruge sistematic, dar pe mine nu mă poate prinde, deși sunt bătrân. Măcar atât să fi înțeles și eu din toate cărțile pe care le-am citit: că dragostea e nedreaptă și trebuie mai degrabă păcălită decât câștigată. Uite ce face Schoenberg cu sufletul meu, ce cuvinte mari am ajuns să spun.
Într-o zi care parcă nici nu a existat, s-a mutat în casa mea. Trăiam singur, printre toate cărțile ăstea lăsate de bătrâna care a locuit aici înaintea ei și care m-a ocrotit. Nu-mi strica niciodată pânzele și nu schița niciun gest dacă treceam pe sub ochii ei. Poate nu mă vedea sau poate era prea adâncită în citit sau poate credea că e bine să lași toate lighioanele să trăiască. Am preferat întotdeauna ultima variantă. Stătea în pat, cu mai multe cărți împrăștate în jurul ei și citea din câte una. Mă cățăram și eu în așternut și citeam dintr-o alta. Trăiam în jurul patului ei. Ziua mai țeseam câte o pânză, noaptea îi umblam pe piele. Avea pielea zgrunțuroasă și era foarte greu să găsesc un loc bun de înțepat, așa că am renunțat repede să mai încerc. Mă plimbam mai ales pe fața ei, încercând să compar ceea ce simțeam cu vreo descriere pe care o citisem peste zi. După ce a murit am trăit singur multă vreme și credeam că așa va fi până la sfârșit.
Numai că într-o zi care parcă nu a existat, a venit ea. Am crezut că până acolo mi-a fost. A aerisit toată casa, a aspirat și șters toate ungherele mele secrete, nu mi-a lăsat niciun fir de praf, nicio ață de pânză. A scuturat cărțile și le-a îngrămădit în bibliotecă. Dacă voiam să citesc un rând, trebuia să mă mulțumesc cu volumele de deasupra, pentru că cele de dedesubt erau așa de înghesuite, că nu mă puteam strecura în ele. O uram. Mă strângeam tot când o vedeam. La început, doar m-am apropiat de patul ei. Mă urcam în el doar când era gol. Și era gol destul de des. Apoi a urmat o perioadă când a stat mult în pat. Singură. După care a apărut el și lucrurile au intrat cât de cât în normal, plecau dimineața și veneau seara. Atunci s-a mai liniștit. Nu a mai șters și scuturat tot ce-i ieșea în cale. Mi-a plăcut de el, pentru că scotea câte o carte din bibliotecă, o răsfoia și o lăsa pe unde apuca. În felul acesta, reușeam și eu să mai citesc. Am îndrăznit să mă urc pentru prima dată în pat și să mă plimb pe ei. El avea prea mult păr, mă încurcam în el și mă chinuiam foarte tare să scap. Sunt destul de mic și am picioarele foarte subțiri, mai subțiri decât părul de pe el. De ea, în schimb, m-am îndrăgostit. A fost dragoste la prima atingere.
Noua mea viață a început în clipa în care i-am atins pielea catifelată pentru întâia oară. Era atât de fină și de subțire, încât nu a trebuit să fac mare efort când am înțepat-o. M-am răzbunat pentru toate pânzele pe care mi le stricase. Am înțepat-o până am obosit. Extenuat, m-am târât sub pat. În restul zilelor din săptămâna aceea a rămas acasă. Mușcăturile mele s-au dovedit a fi mai mult decât suporta pielea ei delicată.
Așteptând să-și facă antihistaminicele efectul înainte de a o săruta încă o dată, am observat cu mirare că reorganizează cărțile din bibliotecă. A scos toate volumele din teancurile în care le îngrămădise și le-a așezat în așa fel încât oricine ajungea la fiecare dintre ele. După care a luat o carte și a deschis-o și chiar a răsfoit-o în timp ce acoperea cu cremă urmele sărutărilor mele. Din păcate, lectura n-a durat mai mult de câteva minute, pentru că a venit acasă el, dornic de atenție.
În noaptea aceea, l-am mușcat de pielea subțire de sub ochi. De atunci nu a mai venit pe la ea. Pe la noi. O văd că suferă. Știu că mă urăște. Mă urăște că l-am alungat și mă urăște pentru fiecare nou sărut pe care i-l depun pe pielea minunat de catifelată. Mă vânează. Îmi distruge pânzele. Dar nu-mi pasă, eu sunt fericit. Iubesc și nu am nevoie de nimic mai mult.
Astăzi m-am strecurat în poșeta ei și m-a luat cu ea la cafenea, la întâlnirea cu prietenele ei frumoase. Am mers cu autobuzul. Am văzut taxatoarea cum dădea bilete și rest din vârful degetelor, ca într-o povestire pe care am citit-o pe undeva. La bar m-am plimbat pe ciorapii prietenelor ei, în sus pe coapse, pe sub fustă. Eram atât de fericit, încât aproape am plecat acasă cu una dintre fete, agățat de poala ei, de care începusem să țes o pânză. Credeam că stăm mai mult, dar, după cum le-a spus fetelor, se grăbea acasă, să-l aștepte pe el, care hotărâse să ne viziteze din nou. La revedere discuții cu băieți citiți. Pun pariu că el nu știe de vizitele lor. Sau poate știe și poate că discul cu Arnold Schoenberg e pentru el, să-l îmbuneze. Poate că tot pentru el a tot citit din cărțile mele în ultima vreme. Sau poate că odată cu veninul meu i-a ajuns și altceva în sânge.
Stă în cadă – un firicel de sânge i se prelinge dintr-un colț de unghie de unde a smuls cu dinții pielița fină. Parte din mine e în sângele acela care se împrăștie acum în apă. Mă cuprinde nostalgia și, într-un moment de neatenție, mă legăn entuziasmat de un fir din pânza pe care stau într-un colț de baie, deasupra căzii. Mă vede și se ridică fulgerător, cuprinsă parcă de o forță pe care știu că nu o are. Ia un papuc de lângă cadă, se urcă pe margine și se întinde după mine. Să mă omoare. Reușesc să mă feresc și să fug, dar ea alunecă și se lovește destul de tare. O aud țipând, înjurând și apoi plângând. Va face un hematom urât la piciorul la care s-a lovit, dar știu că vom trece și peste asta.
