Povestire scrisă de Ana Ionescu, apreciată de Ana Maria Sandu la concursul trimestrial de povestiri – „pentru că autoarea a ales să se joace și să spună povestea din perspectiva unui obiect de plastic. Și susține acestă opțiune narativă.”
M-am născut în China şi am trăit acolo o perioadă (destul de scurtă, de altfel deoarece, ca şi altor făpturi asemănătoare mie, soarta îmi era deja stabilită: urma să emigrez într-una din ţările din Europa, unde ajungeau mulţi dintre ai noştri).
În România am ajuns pe un vapor, într-un container mare, pe care scria, cu litere de-o şchioapă „Shoes”. Ce căutam eu acolo nu prea ştiu – ceva legat de import-export, vreo afacere absolut legală şi profitabilă pentru ambele ţări, cine ştie… Cert este că, după ce am ajuns în depozit, deşi îmi plăcuse şi în ţara mea, am simţit adevăratul gust al vieţii. Din depozit am ajuns în supermarket, dar nici acolo nu am făcut prea mulţi purici (asta fiind şi foarte greu, având în vedere că sunt făcut din plastic verde), fiindcă m-a cumpărat actualul meu stăpân, domnu’ Gicu, fost ceferist, actualmente pensionar şi „băiat bun”.
Fiind singur, căci soţia i s-a prăpădit de ceva vreme, domnu’ Gicu nu mă prea foloseşte. Stau zile întregi în curte, sub un corcoduş bătrân, sprijinit de scoarţa lui zgrunţuroasă, amuşinat din când în când de Grivei, care simte uneori nevoia de să-şi marcheze teritoriul, ceea ce şi face, spre disperarea mea, căci fac parte şi eu din… teritoriul lui! În rest, stăpânul mă îmbăiază din când în când, atunci când mă foloseşte pentru a încălzi apă la soare sau pentru a purta, înainte de a fi întinse pe sârmă, jalnicele lui rufe de bărbat singur.
Când m-ai văzut tu, domnu’ Gicu mă folosea pe post de umbrelă de soare, căci razele acestuia îi ardeau îngrozitor chelia. Nu ştiam că voi pleca în călătorie, nu ieşisem niciodată din Bucureşti, ba nici chiar din curte, de când mă adusese acasă, în curtea invadată de tufe de lipan și bozii a micului cartier de periferie. Dar ligheanele, ca şi oamenii, nu ştiu niciodată ce le aşteaptă şi prin ce aventuri urmează să treacă, într-o viaţă de trăit pe Pământ, câte peripeţii şi câte clipe de cumpănă au de înfruntat, ca să aibă ce povesti nepoţilor la bătrâneţe!
Mergeam aşa, amândoi, prin soare, de acasă, până în staţia de autobuz, eu legănându-mă pe capul stăpânului, care lipăia în papucii galbeni de plajă pe caldarâm, şontâcăind uneori, aproape insesizabil. Mă trimitea în provincie, la casa lui de la ţară, să respir puţin aer curat, căci, după spusele lui, cine nu are o „ţară”, unde să meargă din când în când, să ia aer, este un om terminat (chit că ţara asta poate fi şi un oraşel de provincie – important e să pleci din metropolă!). Urma să călătoresc în portbagajul unui Opel gri, printre sacoşe şi paporniţe şi să-l aştept cuminte acolo, sprijinit de peretele de un alb orbitor, pe prispa lipită cu lut. Adevărul e că nu mă plictisesc deloc: toată ziua privesc curtea înverzită, ascult zumzetul vieţii de zi a satului sau liniştea brodată de trilurile privighetorii din gradina vecină, din nopţile calde de vară. Prietenii care m-au adus ziceau zilele trecute că stăpânul nu mai vine, că ar fi păţit ceva. Casa îl aşteaptă lăsată puţin într-o parte, cu ferestre mici cu perdeluţe cu ajur. Şi livada îl aşteaptă, să îi cureţe pomii de omizi şi să le oblojească tulpinile cu var. Şi îl aştept şi eu: ce altă treabă am?
