Povestire de Anca Chimoiu, aleasă de Răzvan Petrescu la Creative Writing Sundays pe 27 martie 2016. Tema a fost: „La alegere între 1 şi 2: 1. descrieţi o zi extrem de obişnuită în care se întîmplă ceva cu totul neobişnuit; 2. scrieţi o povestire debordînd de umor pe tema sexului, o parodie în care să desfiinţaţi acest subiect remarcabil.”
Așa îl iubeau ei pe el. Atâta aveau să îi dea. Prima se împiedica de el măica-sa. Pe după-amiază, taică-su. Seara, la culcare, era rândul lui Nicu. Mugurel primea voios. Nu se dădea în lături. Le ieșea zâmbind înainte. Zâmbetul lui sporea darul celor trei. Băiatul primea înzecit, însutit, înmiit. Asta până în dimineața când l-au găsit țeapăn în șoprul din fundul curții.
„Mi-ați omorât băiatul, uite-te la el, sărăcuțul, zace fără suflare”, a început maică-sa să-l jelească.
Mugurel zăcea, ce-i drept, fără suflare. Dar pe bărbat l-a enervat nu bocetul femeii ci lumina de pe fața copilului mort. I-ar mai fi cărat și atunci vreo câteva scatoalce, dar trupul inert cu ochii larg deschiși către tavanul din lemn îl ținea ladistanță.
„Taci, fă, din gură, că te iau pe tine la omor”, a spus printre dinți bărbatul. „Nu l-a omorât nimeni. A murit de moarte bună. N-are nimica, nu vezi, își rânjește fasolele ca viu.”
„Nu l-am omorât eu”, a spus încet și Nicu. „O fi murit de frig aicea în șopru.”
„Nu moare nimeni de frig vara în fân”, a zis femeia.
„Da` nici nu l-a omorât nimeni”, i-a răspuns bărbatul. „Asta să vă intre în cap. A căzut în râpă și gata.”
„Avem noi râpă în șopru?” s-a auzit și mai slab vocea femeii.
„A căzut în râpă, vă spun eu. Nu mai beliți ochii la mine. Asta a fost.”
Bărbatul a ieșit cu înjurături și scârțâit de ușă. Ceilalți doi au rămas să privească ca proștii în lemne. La fel i-a găsit capul familiei când a tras căruța în fața șoprului. Dar, pentru că nu se puteau dumiri care de unde să-l apuce, bărbatul a ieșit iar.
„Tu-vă-n grijania voastră de proști, io să le fac pe toate, fără mine sunteți morți.” Băiatul s-a gândit că puteau fi la fel de bine morți și cu el, dar n-a apucat să se mire de ce-i trecea prin cap. Preșul pe care l-a primit în față l-a adus la realitate.
„Apucă-l, Nicule, de mână și răstoarnă-l în iută.”
Băiatul s-a tras într-o parte.
„Nu pun mâna pe el, tăică, mi-e frică.”
„De ce ți-e frică, pocitule, vezi că nu mișcă. Crezi că învie pentru tine?”
Mama s-a aplecat spre corpul copilului și l-a tras de mână. Trupul slăbănog a căzut în preșul de iută ca-ntr-o joacă de-a rostogolul în fân. Dar cui îi ardea de joacă? Femeia a prins de un capăt al preșului, bărbatul de altul și l-au dus la căruță. Era ușor preșul, parcă nu purta nimic și pe nimeni.
„Vin și eu, nu stau aicea singur!”, a strigat Nicu.
„Treci în spate, la căpăstru vine măică-ta. Stai acolo și păzește-l bine. Să nu se dezvelească când se hurducă.”
Băiatul s-a așezat la coada căruței, cât mai departe de fratele mort. Îi venea să moară și el de frică. Ar fi făcut-o dacă știa cum. Dar frica n-a reușit decât să-l țină țeapăn tot drumul.
Au mers în tăcere până la marginea pădurii. Răcoare, liniște și miros de izmă. N-aveau de cine să se ascundă. Râpa îi aștepta.
„Trage, Nicule, de capătul preșului.”
Băiatul a sărit ca ars din căruță. Nu era mai viteaz decât fusese acasă, în șoprul din fundul curții.
„Tot eu, bre, tu-i grijania mă-sii!”, a spus tatăl și a apucat de capătul preșului. Tot eu s-o fac și pe asta.”
Bărbatul a tras preșul spre el. Țesătura din cârpe l-a plesnit peste față.
„Bă loază, ăsta micu ți-a fugit de sub nas!”
„N-a fugit, taică, nimeni, n-avea unde. Fugeam eu dacă era de fugit.”
Mă-sa a rămas cu ochii beliți la preșul gol. Bărbatul a scuipat într-o parte. Pe urmă s-a aruncat pe capră și a întors căruța cu oiștea spre sat.
„Ce te holbezi așa, femeie? Treci să adăpi vaca. Nicule, tu fugi după căruță, să-ți vină mintea la cap.”
