Povestire scrisă de Brîndușa Margarit, apreciată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri, „pentru intuiție psihologică și felul cum construiește suspansul pornind de la o situație de o banalitate totală.”
Expresorul de cafea scrâșnește în liniștea din jur. Încerc să simt aroma de cafea, dar aparatul ăsta îngrozitor îmi toarnă în cană o licoare ce nu are nici catifelarea, nici blândețea cafelei, așa că ce să mă mai aștept la aromă. Bat nerăbdătoare din picior, căci am impresia că mașinăria asta, ca să producă lichidul ăsta puțin vâscos și relativ colorat în maro, are înăuntrul ei niște omuleți mici care pleacă repede, repede pe undeva prin Columbia, așteaptă să se coacă boabele de cafea, se uită la lucrătoarele aborigene cum le usucă la soare, apoi le iau și vin în pas săltat, precum cei șapte pitici ai Albei ca Zăpada si abia apoi pun bobițele mici și negricioase în tăvița special concepută, pe care expresorul le macină încet, încet, amestecându-le cu apa fierbinte… În sfârșit isprăvește. Înșfac cana și mă întorc la locul meu. Da, aici, la datorie. Nu mă uit la ceas, nu e nevoie. Știu că e cam șase și jumătate. Iacătă, deja au trecut două ore peste program, și parcă au fost degeaba. Nu contează că mâinile mele s-au perindat peste tastatură mai ceva ca mâinile Valentinei Lisitsa când interpretează la pian piesele lui Liszt, nici că ochii mei au făcut sute de mii de mișcări între foaie și monitor. Tot nu sunt gata. Se zice că, dacă muncești cu râvnă, lucrurile se rezolvă repede. Aiurea! Teancurile de documente par neclintite. Mai beau o gură de cafea și continui. „124 x 77, număr de bucăți, preț, 58 x 22, număr de bucăți, preț… 0000101, bucăți, preț… listare, verificare, 71 x 24, număr de bucăți, preț…”. Cafeaua s-a terminat, iau o gură de apă și merg mai departe, alte pagini, același subiect. Poate că ar fi bine să mă uit la orarul traseului R.A.T.P., e totuși târziu. Ceasul arată opt și zece minute. Deschid site-ul. Și aici tot grafice. OK, m-am dumirit, am autobuz la nouă fără un sfert. Îmi fac repede un calcul în minte că, dacă ies din clădire la opt și jumătate, reușesc să ajung în stație la timp. Îmi reiau lucrul întețind ritmul. Isprăvesc o factură kilometrică și-mi arunc ochii către ceasul din perete. E tot acolo, dar arată acum opt și douăzeci și cinci de minute. Dar mai vreau, mai vreau, mai vreau să fac atât de multe! Mai am timp de una scurtă, îmi zic, și o sclipire de zâmbet îmi trece rapid prin colțul ochiului drept. „Client, produs, număr de bucăți, listare, verificare”. Gata! Asta a fost ultima pe seara asta. Mă ridic, cu un sentiment de mâhnire că n-am putut să fac mai mult. Dar asta e, mai trebuie s-ajung și-acasă. Dau shut down calculatorului cu mâna tremurândă. Mă uit la ceas, veșnicul meu dușman: opt și treizeci și unu de minute. Verific rapid dacă toate sunt în regulă în clădire: apa, lumina, geamurile, flotorul vasului de toaletă, scrumierele. Descui ușa, iau cheia, pun alarma, încui, verific și gata! Sunt liberă! Trag aer în piept să-mi umplu plămânii cu mirosul brazilor din curte și închid ochii să mă bucur mai bine de liniștea ce mă-nconjoară. Când îi deschid, o luminiță roșie se uită la mine prin geamul sablat. Subconștientul meu lucid îmi spune că e lumina de la prelungitorul rămas deschis. E firesc să fie așa, toate prelungitoarele din clădire rămân peste noapte în poziție deschisă. Dau să plec, dar ezit, căci dacă… nu e asta. Simt cum luminița se încălzește și prinde putere. Of, Doamne, autobuzul! Încerc să găsesc o cale de mijloc, încerc din nou să găsesc o soluție unei probleme care probabil că nici nu există. Încerc o altă abordare, una mai „inteligentă”. Dau ocol clădirii ca să mă apropii de ea din lateral. Acolo e geamul șefului, și cum el le știe pe toate, pesemne că e un punct de obsevație nemaipomenit de bun. Mă duc tiptil și încerc să o văd, dar situația e tot cețoasă, pentru că, evident, geamul e tot sablat. Și-mi pare ca luminița îmi zâmbește în colțul gurii jucându-se de-a v-ați ascunselea – așa cum face și șeful de altfel. O fi învățat ceva trucuri de la el. Mă înfurii și mai rău și revin la ușa de la intrare. Acum e acum! Mintea mea gonește încercând să se elibereze de cifre și să gândească limpede, dar deja văd luminița roșie cum prinde aripi și se transformă în vâlvătăi care cuprind întreaga clădire, și azi e vineri și urmează weekend-ul și oare ce va fi aici, ce ravagii va face luminița roșie în răstimpul ăsta?! Autobuzul are ora fixă, dar fie ce-o fi. Mai bine să mă liniștesc, așa că bag repede cheia în ușă, o deschid, bag codul de alarmă, mă duc drept la luminița roșie și ea, drăguța, e la locul ei, cuminte și liniștită, adormită parcă, la capătul prelungitorului. Mă liniștesc, mă reped spre panoul de alarmă și, în timp ce bag codul de securitate, pregătită să mă eliberez din nou și definitiv, văd că ușa de la intrare e larg deschisă. Știu, așa am lăsat-o eu când am intrat în grabă, dar dacă… cineva, în cele câteva secunde, a intrat în clădire cu gânduri mârșave! Sistemul de alarmă își face programul începând să bipăie, anunțându-mă că mai am doar câteva secunde să ies din clădire, și autobuzul are oră fixă de plecare, și e târziu, și știu că sunt obosită, și ies, încui, verific, și nu mă simt deloc liberă.
Îmi aprind o țigare și îmi îndrept pașii triști înspre stație, gândindu-mă la omul acela despre care îmi imaginez că a intrat în clădire, întrebându-mă dacă atunci când se va mișca va începe să sune alarma, punând în mișcare toate trupele firmei de pază și alertând și pe șeful, prin mesajul pe care îl primește automat pe telefonul mobil, sau dacă va reuși să fure ceva din avuția firmei ieșind pe vreun geam, mișelește. Măcar stau liniștită că luminița roșie e cuminte și la locul ei. Drăguța de ea, nici nu se compară cu omul cel rău!
Am ajuns acasă. Tot drumul m-am gândit la ființa aceea mârșavă. Și acum mă gândesc la ea. Și, cu toate că știu că nu are cum să existe, că nu ar fi avut timp, că urechile mele l-ar fi auzit și ochii mei l-ar fi văzut, că eu toată l-aș fi simțit dacă ar fi existat, eu tot nu mă simt liberă. Poate mă voi simți liberă luni dimineață…
P.S. Luni dimineață, după un weekend extenuant, mi-a fost foarte rău și nu am putut merge la lucru.
Așa că marți a fost ziua de libertate. Până data viitoare.
