Povestire scrisă de Ramona Micu, aleasă de Andreea Răsuceanu la Creative Writing Sundays, pe 13 ianuarie 2019, la tema „Într-o zi de lucru, drumul de la job e neobișnuit de lung; ajuns acasă, părinții, prietenii, iubitul/iubita etc nu te mai recunosc, ești complet singur, ce faci? ”.
De la depozit până la marginea satului, nu sunt mai mult de trei sute de metri. Ṣoseaua ṣerpuieṣte printre fantome de ierburi înalte, tije uscate, fără frunze, rămase în picioare în ciuda iernii friguroase. Oftez adânc, uitându-mă pe geamul îngust de la toaleta de la etajul I. Etajul I, fete, etajul II, băieţi, aṣa s-au împărţit vestiarele, cu sălile de baie aferente, când a fost la împărţit, ce contează că majoritatea fetelor lucrează la împachetat materiale promoţionale, la subsol, de unde scara de metal duce fără întreruperi dum dum dum la etajul II, unde scanezi cardul de acces, traversezi tot holul, trecând fără să arunci ocheade ha ha pe lângă vestiarul băieţilor, ajungi la capăt, scanezi de ieṣire, cobori un etaj pe scările largi de beton, scanezi din nou cardul și intri pe holul lung de la etajul I, la al cărui capăt, în sfârṣit, se vede încăperea îngustă în care poţi să faci un pipi. Dacă nu l-ai făcut deja, pe drum. Varianta scurtă nu există, ieṣirea direct din depozit la lumină se poate face doar pe rampele de recepţie ṣi expediţie mărfuri, lucru clar interzis de proceduri, dacă nu eṣti cumva un palet de pastă de dinţi sau de săpun lichid, sau, doamnefereṣte, pe ieṣirea de urgenţă, ferecată cu lanţuri groase cât un braţ vânjos de motostivuitorist.
Bun, a mai trecut o zi, îmi înghesui cardul de acces ṣi încă vreo două mărunţiṣuri de prin buzunare în poṣeta roṣie de divă, am primit-o ieri de la colege, cadou de ziua mea, împreună cu un fard cu nuanţe de violet, genţile ṣi portofelele nu se dau niciodată goale. Nu ṣtiu cine o fi ales culoarea, violetul pe pleoapele mele blegi, pe jumătate căzute, arată ca ṣi cum aṣ fi primit un pumn în ochi, dar nu e ca ṣi cum m-ar forţa cineva să mă machiez cu el, ce nu-ţi place dă mai departe, îmi spune mereu Ani, colega mea cu ochi albaṣtri ṣi frică de dentist, îmi fac singură plombele, scobesc în dinte cu o andrea ascuţită ṣi umplu cu comprese sterile înmuiate în spirt sau cu ce apuc, să nu intre mâncare.
Am făcut patruṣtrei de ani, în sfârṣit. Tot anul trecut, Mihai a proiectat peste mine, ca un zidar care aruncă gletul pe zid, bucăţi neṣlefuite din umbra maică-mii, ai alea două riduri de la baza nasului în jos, spre bărbie, exact ca ea, ţi-au căzut pleoapele de tot, ai ochi de babă, vezi să nu mori dracului ca ea, la patruṣdoi, să mă laṣi singur cu băieţii, măcar tu aveai nouăṣpe ani când a murit ea, erai mare, ai noṣtri nu sunt încă nici la ṣcoală, bea mai multă apă ṣi culcă-te când adorm copiii, nu mai sta ca nebuna să faci ordine prin casă până la două noaptea, că oricum a doua zi se face la loc. Adevărul e că sunt obosită ṣi se vede, mi-e ṣi frică să mă uit în oglindă. Crema magică primită de Crăciun, exact ce-mi doream, zâmbisem larg către copii, aṣezând pe pervazul de sub oglindă cutia de douăj’ de lei, cumpărată de mine în urmă cu aproape o lună, ṣi păstrată special până în Ajun, deṣi aia veche mi se terminase deja de ceva timp, ca să am ṣi eu ceva sub brad, că de la Mihai puteam să aṣtept mult ṣi bine, crema asta magică deci nu făcea, de fapt, niciun miracol.
Gata, închid poṣeta roṣie, trag fermoarul de la geaca neagră, îmi pun pe deasupra vesta reflectorizantă ṣi pornesc la drum. Cei trei sute de metri până în sat trebuie parcurṣi pe marginea ṣoselei. Trotuare nu s-a îngrijit să facă primarul, cum nu s-a îngrijit nici să taie ierburile înalte de pe ṣanţ, aṣa că să ajungi în sat e o adevărată aventură. Majoritatea colegilor mei vin din Bucureṣti, au un microbuz care îi duce ṣi-i aduce de la o gură de metrou, doar câţiva locuim în satul ăsta de la marginea capitalei, ṣi de multe ori, ba că suntem în ture diferite, ba că e unul în concediu, se întâmplă să ne luptăm cu drumul separat, fiecare pentru sine. Merg cu grijă, cu toate simţurile în alertă, de când se tot lucrează la centură, mulţi ṣoferi au descoperit că pot fenta aglomeraţia ocolind pe strada asta care traversează câmpul, între o benzinărie ṣi un sat, aṣa că e destul de circulată. Partea bună e că toate maṣinile astea au gonit haitele de câini; partea mai puţin bună, că sunt mai periculoase decât câinii. Din când în când, mă opresc pe margine, printre buruieni, lăsând să treacă vreun camion zgomotos sau câte o maṣină sport. Ȋn sfârṣit, se văd primele case, în zece minute ar trebui să fiu acasă.
Ȋnaintez greu, totuṣi, vesta mea reflectorizantă, iar lucrezi, dragă, la Drumuri ṣi poduri, pare dintr-odată grea, mă apasă, mă trage cumva înapoi. Poṣeta de divă pare ṣi ea să care bolovani, iar ghetele parcă ar fi din plumb. Mă opresc o vreme. Inspiră, expiră, numără până la cinci, e bine, sunt bine. După mai bine de jumătate de oră, cu multe opriri ṣi paṣi mici ṣi bătăi nebune de inimă, inspiră, expiră, ajung la prima casă. De aici, merg un pic mai repede, ṣoseaua cu maṣinile a rămas în spate, mi-am dat jos ṣi vesta, pe străduţele înguste din sat e liniṣte, casele aruncă fum ṣi miros de lemn ars. De după un gard verde, o voce groasă îmi admiră ţinuta, hai să-ţi ghicesc, frumoaso, îmi dai mie geanta asta roṣie, hai, că-ţi spun de bine, de sănătate, de copii. Femeia poartă un batic înflorat peste părul negru ṣi mă priveṣte drept în ochi. Dau din cap a refuz ṣi încerc să grăbesc pasul, chiar nu mai e mult până acasă.
Ajung, în sfârṣit. Poarta e deschisă, din spatele curţii îl aud pe Rex lătrând tare. Eu sunt, îi spun, înaintând spre intrarea în casă. Scormonesc fără succes după chei, în timp ce mă descalţ trăgându-mi ghetele de treapta din faţa uṣii, poate le-oi fi uitat în geanta veche, Uṣa se întredeschide, doi ochi mici mă privesc cu uimire, taaaaati, e o doamnă cu geantă roṣie, poc uṣa. Stai, puiule, apuc să zic, sunt eu, dar copilul a fugit înăuntru ṣi din prag mă priveṣte acum Mihai, ce doriţi, vă rog, nu cumpărăm nimic. Ce-aveţi, frate, vă arde de glumă, dar Mihai îmi trânteṣte uṣa în faţă, dacă nu plecaţi, chem poliţia.
