Portocale

Povestire scrisă de Mădălin

Nu știu de ce în ziua aceea am intrat în Cișmigiu pe la ceas. Niciodată nu intru pe acolo. Din comoditate cred, de cele mai multe ori, intru pe la Zalomit. Cu toate astea, dacă nu aş fi ales intrarea principală în acea zi, nu l-aş fi întâlnit niciodată. După ce am trecut de ceas, am mers pe aleea din dreapta, cu gândul să mă așez pe prima bancă, să îmi aprind o țigară şi să îmi termin cafeaua la pachet, privind oamenii de pe patinoar. Nu-mi place să am alte persoane prin preajmă, de aceea prefer să îmi calculez dinainte locul unde o să mă așez; mereu aleg un loc astfel încât să am cam cinci sau şase bănci goale în jurul meu. Îmi găsesc locul, aşez paharul de cafea pe bancă, încep să-mi caut pachetul de ţigări prin geacă şi privirea îmi rămâne blocată pe o bancă de vizavi; un bărbat slab, undeva pe la 40 de ani, cu un chip mult prea îmbătrânit însă, şi părul cărunt, ținea în mână un buchet de lalele şi se holba, nemișcat, la cinci portocale împrăştiate pe jos, la picioarele lui.

Am încercat să-l ignor, însă după ce am terminat țigara şi am fumat alte trei una după alta, mi-am făcut curaj şi m-am apropiat de el. Deja începusem în capul meu să mă gândesc la diferite scenarii, văzând buchetul din brațele lui, şi punând la socoteală şi faptul că era 14 februarie.

–         Se cam lasă aşteptată, nu-i așa?

–         …

–         Domnișoara, zic… Îmi cer scuze, în general îmi văd de ale mele, dar mi se pare că ai avea nevoie de cineva cu care să omori puțin timpul…

–         Nu știi ce zici, lasă-mă în pace şi vezi-ţi de drumul tău! Zise el, rămânând nemișcat, cu privirea fixă pe portocale.

–         Bine, bine, dar, dacă stau bine şi mă gândesc, nu ai cum să mă oprești dacă mă voi așeza lângă tine. E un parc, o bancă, un loc public până la urmă, e dreptul meu.

–         Hmm… fie…

Am stat așa cred că 20 de minute, însa mă încăpăţânasem atât de tare, şi sub nici o formă nu intenționam să plec fără să aflu ce era cu el. Am continuat să fumez, şi mă uitam când la el, când la cuplurile care îşi dăruiseră plimbări în Cișmigiu de ziua îndrăgostiţilor. Căutam bricheta să aprind altă țigară, când deodată spune:

–         Eu pot călători în timp, știi? De asta sunt aici.

–         … (rămăsesem total fără replică)

–         În curând… în curând… voi călători în timp.

–         Bine, mă… am răspuns eu râzând, cu ţigara încă stinsă, pe buze. Văd că iţi cam bați joc de mine, așa că mai bine o să plec.

M-am ridicat amuzat şi am pornit spre patinoar, l-am ocolit prin partea dreaptă, de unde îl poţi observa cel mai bine, în toată splendoarea lui. După am ajuns la buturugă, am băut repede un coniac, mi-am luat o bere cu mine şi am pornit încet înapoi, pe alei, spre banca de lângă ceas. El era tot acolo, nu-mi venea să cred. În aceeași poziție, nemișcat, cu florile în mână, portocalele pe jos, privirea lui fixată pe ele. Mă gândesc că nu am nimic de pierdut până la urmă, oricum am o bere de băut, timp de omorât, așa că iau loc lângă el iarăși.

–         Nu te deranjez nu? Dar ai început să îmi povestești ceva mai devreme, şi eu am plecat. Acum m-am întors, sunt aici. Te ascult.

–         Ceva e în neregulă cu tine, îmi zise el, privindu-mă pentru prima dată. E ora 10 şi 10 dimineața, tu ai fumat deja jumătate de pachet de ţigări, duhneşti a tărie, şi acum bei bere singur în parc. Ori ai mulţi demoni de omorât, ori…

–         Aaa, scuză-mă că te întrerup, dar aş vrea să te întreb ceva repede, să nu uit. Aş mai vrea o bere, da’ ceva mai bună. Poți să călătoreşti în timp, te rog, undeva, la o fabrică mișto de bere, să-mi aduci vreo două, trei butoaie?

–         Iar nu ştii ce zici… Ascultă-mă… acum ceva timp, după un control medical de rutină, într-o zi de patru februarie am fost diagnosticat cu cancer. A fost pentru prima şi ultima dată în viața mea când mi-am simțit pur şi simplu creierul şi mintea blocate. Nu reuşeam să zic nimic, abia puteam să respir, simţeam cum o ceaţă otrăvitoare îmi împânzise ochii. Am trăit mereu singur, așa că nu aveam pe cine să anunț. De la spital m-am urcat în mașină şi am pornit fără vreo direcţie. Am ajuns în pub, m-am aşezat pe un scaun înalt la bar, şi am început să beau: vodcă şi bere la halbă mare, vodcă şi bere la halbă mare… Încercam să mă gândesc la ceva important, la ce să fac, nu reușeam sub nici o formă. Încercând să îmi aprind o țigară, vezi tu, fumam şi eu foarte mult pe atunci, mă las pe spate, şi cad cu tot cu scaun. Lat. Zăceam întins pe spate, beat, pe podeaua lipicioasă de bodegă. Nu mă interesa absolut deloc. Şi în momentul ăla o văd pe ea, blondă, creaţă, cum se apleacă, mă întreabă ceva, şi îmi întinde o mână, încercând să mă ridice. Reușește să mă pună într-un final înapoi pe scaun, îmi zâmbește, îmi spune că se numește Elena, şi comandă alte două pahare de vodcă şi două halbe. Nu mi-a venit să cred când s-a așezat lângă mine. Am stat de vorbă cu ea o noapte întreagă, am povestit, am râs, am glumit…

boala mea nu mai exista pentru mine. Spre dimineaţă m-a urcat în mașina, i-am spus unde stau, şi a condus ea până acasă.

–         Îmi pare foarte rău.. știi.. eu, când te-am văzut aici.. nici nu m-aş fi gândit la aşa ceva.

–         S-ar fi gândit cineva oare?

Terminasem berea, mai aveam puţine ţigări, şi o sticluţă neîncepută, de Glenfiddich, în buzunarul stâng de la geacă. Am continuat să îl ascult.

–         A doua zi m-am trezit destul de devreme. Eram atât de mahmur încât nu știam cu siguranţă dacă ceea ce îmi aminteam era adevărat sau nu. Eram bolnav? O întâlnisem pe Elena? Mă ridic cu greu din pat, mă îndrept spre baie, vomit, fac un duş după şi mă spăl pe dinți. Ies şi merg apoi în bucătărie, unde rămân blocat. Ea era acolo. Exista. Elena era reală. Asculta Janis Joplin la radio, şi pregătea cafeaua fredonând Piece of My Heart. În cuptor era o tavă plină cu croisante. Am stat la masă împreună, mi-a spus că nu înțelege de ce pun eu zahăr în cafea, că îi stric tot gustul. Aia a fost ultima dimineață, chiar ultima dată când am pus zahăr în cafea. Mi-a spus că lumea crede despre ea că e nebună, pentru că ea este convinsă că oamenii au puteri ascunse, supranaturale, doar că nu toți le descoperă. Mi-a spus că ea poate călători în timp, şi că la un moment dat o să se ducă în Paris, în anii ’20, şi o să rămână acolo.

După amiază am băut vin împreună, după care a trebuit să plece. În faţa ușii, am hotărât să o invit în oraș. Aş vrea să mergem sâmbătă dimineaţa, în Cișmigiu, mi-a răspuns ea. Apoi m-a sărutat pentru prima oară, mi-a zâmbit şi a coborât scările.

–         Aaa, deci pe ea o aștepți acum, mă luai la mișto cu călătoriile în timp, am înţeles.

–         Pe ea o aştept, într-adevăr. Dar eu am aflat de cancer acum 11 ani.

–         Păi stai.. cum adică, acum 11 ani, nu ai zis pe patru februarie, sau ceva de genul?

–         Da, februarie… 2004.

Mi se făcuse pielea de găină, şi am simţit un îngrozitor nod în gât. Am decis să încep sticluţa de whisky.

–         Mi-am petrecut seara gândindu-mă la ea. Şi apoi așa, fiecare zi, până sâmbătă, 14 februarie, când aveam să o întâlnesc iar. Uitasem de cancer, nu mai conta nimic altceva. Doar ea. Pentru prima oară, mă îndrăgostisem. Pe la nouă dimineaţa am ieșit din casă; pe cer era un soare rece, metalic, sclipitor. Am cumpărat de la ţigăncile florărese de la Universitate un buchet mare si colorat de lalele şi am pornit pe jos spre parc. Eram în faţa fostului hotel Cișmigiu când o aud cum mă strigă de pe partea cealaltă a străzii. Era minunată, era din altă lume, nu mă îndoiam că avea puteri supranaturale. Razele soarelui de februarie se reflectau orbitor în zăpada. Îi luminau chipul, zâmbetul iar părul ei devenise auriu, strălucitor. Mă striga, îmi zâmbea, şi îmi arăta că a cumpărat portocale. Se făcea că aruncă în mine cu portocale, şi eu mă feream, încercând să evit loviturile. Eram vii, era bine. Ne jucam. Mă întorc încet cu spatele la ea, mă aplec spre zidul hotelului, mimând o lovitură fatală de portocală în piept. În momentul acela un sunet îngrozitor, de motoare frânate brusc, forțat, s-a auzit de jur împrejur, şi o ploaie de zgomote în serie, infernale, venea de peste stradă, născând o furtună înfricoşătoare. Îmi întorc privirea imediat şi primul lucru pe care îl văd sunt cinci portocale împrăştiate pe stradă, în zăpada pătată de uleiuri şi tot felul de secreții uleioase mecanice. O caut cu privirea. Nu o văd nicăieri. Elena nu e. Elena nu mai e! Două mașini zăceau înlănţuite, distruse, sprijinite de zidul dărmat al clădirii de vizavi. Între clădire şi mașini, zăpada îşi schimba încet culoarea, devenind treptat din albă, din ce în ce mai roșie. Mașinile, clădirea, zăpada, sângerau. Elena nu e. Elena nu mai e! Elena plecase. Nu știu de ce alesese tocmai acea zi să ne părăsească. Probabil că nu mai putea trăi în lumea asta diformă, urâtă, respingătoare, o lume de nebuni trăind păcălindu-se cu iluzia normalităţii, acuzând şi arătând cu degetul pe cei altfel, pe cei diferiţi. Sau poate nu a mai reușit să-şi controleze puterile. Călătorise în timp până la urmă. Cu siguranță, era undeva la o terasă, în Paris, în 1920 poate, comandând cafea neagră şi croisant, la primele ore ale dimineţii, sub un soare călduros, prietenos, într-o lume nouă.

–         Şi ea a m… sincer… îmi pare nespus de…

–         Atunci, cu lacrimi în ochi, am adunat portocalele de pe stradă şi am plecat în parc. Nu îmi venea să cred că reușise să călătorească în timp. Mă bucuram pentru ea. Avea dreptate. Mi-a spus adevărul. Eram hotărât să îmi descopăr şi eu puterea. Nu mai aveam nici o îndoiala. Şi eu puteam călători în timp. M-am așezat pe bancă. Pe banca asta. Şi am așteptat. În fiecare zi am așteptat, de 11 ani. În fiecare zi aștept, încerc. În fiecare an, de 14 februarie, dimineața, vin aici, mă așez pe banca asta, pentru a-i arăta că nu am uitat de ea, că încerc mereu, că voi călători şi eu în timp. Că vom bea împreună cafea fără zahăr, în Paris. Şi după, ne vom plimba prin parcuri, şi vom mânca portocale… În curând.

Nu am spus nimănui povestea mea, dar am simțit că tu trebuie să o știi. Am văzut în ochii tăi ceva. Nu ești la fel ca ceilalți nici tu… Trebuie să plec acum. Iartă-mă! La revedere!