Povestire scrisă de Cristian Ghica, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la atelierul de scriere creativă din toamna lui 2017.
Tu nu vezi că nu este nimic acolo? Te sperii ca un copil, parc-ai avea cinci ani. Nu s-a mișcat perdeaua, ți se pare. Poate de la lumina de afară. Că nu ai vrut să tragi jaluzelele, ai zis să fie puțină lumină în cameră. Și acum te sperii de lumină. Da, dar lumina este mai rea câteodată, face umbre. Ai impresia că se mișcă perdeaua, vezi cai negri pe pereți, care scot flăcări și au copitele de aur.
Mi-ho-ho!
Asta nu ar fi nimic, dar au ochi roșii, care se apropie, se apropie, se apropie și vor să te muște. Cel mai mare cal aleargă în reluare, se învârte prin cameră și te atinge cu coada. Își desface aripile și vine spre tine. Te frige cu respirația. Până la urmă o să te prindă între copite și o să-ți soarbă sufletul și, în timp ce simți cum pleacă viața din tine, lui îi cresc dinții și ochii. Hidoșenia devenită jumătate cal, jumătate balaur, te soarbe și te doare tot sângele care plutește prin cameră.
Hai, închide ochii. Încearcă să te odihnești.
Cel puțin întunericul nu face umbre. Este mai liniștit decât lumina. La început, tace. Încet, încet, auzi cum se lipește de pereți.
Șfâl, șfâl.
Șfâl și pe tavan. Și apoi începe să curgă. Din tavan se preling făpturile. Forme care nu se văd cu ochii deschiși. Nici cu ochii închiși, strânși de parc-ai vrea să ți se lipească pleoapele. Nici nu le auzi. Ai urechile înfundate, ca și când ai fi în apă. Făpturile doar există. Câteodată te pipăie și atunci te strângi tot, te ghemuiești ca un arici fără ace, încercând să te aperi. Le simți cum îți dau târcoale. Făpturile pot să intre în tine, pe gură, pe nas și este bine să dormi cu capul sub pernă. Ca măsură de siguranță, trage cearceaful peste pernă, închide ochii și spune o rugăciune, spune-ți ceva, orice, spune Înger, îngerașul meu. Spune cuvintele din inimă, repetă-le calm, cu convingere și o să vezi un luptător cu chip de înger, înarmat cu o sabie de lumină, care alungă toate făpturile. Apoi o să-ți fredoneze ceva și o să adormi.
Dar tot nu este liniște. Te trezești ori strigând, ori plângând. Făpturile îți intră și în vise. Ai încercat să închizi porțile la vise, dar nu ai reușit, ești prea mic pentru porțile acelea care se ridică până la cer. Ai zis că vorbești cu îngerul, dar ai uitat. Sau ai adormit prea repede. Spune-i lui să închidă porțile, să poți dormi liniștit. Fă ceva, împinge cu putere în uși, acolo ai altă forță decât în realitate. Acolo nu ești tu, cel de aici.
Te ridici pe marginea patului. Făpturile dispar.
Hai să gândim logic. Făpturile există? Nu. Calul negru există? Nu. Restul balaurilor, șopârlelor, diavolilor există? Nu. Lumea aceea unde trăiesc ei există? Nu. Tu exiști? Da. Tu, pentru că exiști, ai creat lumea lor în imaginația ta. Da? Da. Dar dacă tu ai creat acea lume, nu ești tu stăpânul ei, nu poți să faci tot ce vrei tu în lumea făcută de tine? Este simplu: tu ești mai puternic decât orice ființă din imaginația ta. Poți să închizi făpturile într-un subsol, cu ușă de oțel și nouăzeci și nouă de lacăte.
Poți să îmblânzești calul înaripat și să-l călărești. Să fie calul tău, să-i pui numele Hatatitla și să colinzi lumea cu el. Azi la mare, mâine la munte.
Sau poți să vezi luna de aproape, cine știe cu cine te mai întâlnești pe acolo, poate cu Mălina. O să fie în rochița ei galbenă, iar părul o să-i fie furat de vânt, nu o să-l țină prins în coadă. Și o să vină la tine, să-ți spună ce mai face. O să stați pe o piatră, lângă un pârâu leneș. Îi faci o coroniță de flori și un inel din mușețel și o săruți. Ușor, lung, ca și când ar fi primul și ultimul sărut în același timp. Apoi, o iei în brațe și o urci pe calul înaripat.
Vezi? Este frumos. Hai, culcă-te. O duci pe o insulă și uiți de tine. Poți să o duci la Taj Mahal sau la Florența. Unde vrei tu. Închiriezi o cameră la Hilton, în Seychelles și stai o săptămână. Îi cumperi ce nici nu-ți trece prin cap. Lenjerie Guia La Bruna, parfumuri Jean Patou sau bijuterii Mikimoto. Poate nici nu-i trebuie toate acestea, dar oferă-i-le ca tribut pentru că există.
Apoi, o inviți la restaurant, pe o plajă din Republica Dominicană. O să bei un Hennessy, ediție limitată, iar ea un Martini. Doar voi și marea. Doar briza și câteva șoapte de îndrăgostiți. În camera rezervată pe viață, comanzi șampanie și căpșune trase în ciocolată. Asculți Imany. O inviți la dans. Și ea se lipește de tine, ca ultima piesă dintr-un puzzle la care ai trudit toată viața. Îi desfaci fermoarul la rochiță cu grijă, să nu deranjezi aerul din preajma ei. O atingi cu vârfurile degetelor pe spate. Ea se uită în ochii tăi și îți sărută mâinile. Apoi lași lucrurile să curgă. Nu-ți mai trebuie nimic. Ești bărbatul iubit de ea. Ești bărbatul ei.
Porțile de la vise se închid singure. Lași calul liber.
Poate prinzi o oră de somn. Dispar toate, nu mai știi nimic. Uiți și de spital și de boală.
Hai, că o să fie bine.
Nu s-a mișcat perdeaua, ți se pare.
