Povestire de Cristian Boricean, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays pe 13 decembrie 2015, la tema: „un schimb epistolar între doi soți în pragul divorțului”.
20.02.2015 – 4.45
Agatha,
M-am trezit așa cu noaptea în cap și nu mai pot să adorm la loc. O aud pe deja pe maică-mea prin bucătărie. A dat drumul la radio și a început să cotrobăie prin dulapuri. Nu o să îți vină să crezi dar ieri, tot pe la orele astea, ea cocea niște pizza. Ce naiba? Mi-aș aprinde o țigară, dar la ce nas are, asta sigur o să simtă mirosul și cred că ar face un scandal cât casa. Numai de cicălelile ei nu am eu chef acum. Zilele trecute se lăuda că a schimbat draperiile aici în dormitor. Marea ei realizare pe luna asta. Cică le-a făcut pe comandă. Draperii de stofă vișinie. Tu îți mai aduci aminte cum arăta camera asta când te-am adus prima dată pe la mine? Era Hiroshima, în așa hal era. Nici măcar patul nu îl făcusem în ziua aia, cred că ai zis de mine că sunt un mare nesimțit. Dar dacă ai vedea-o cum arată acum. Zici că ești într-o nenorocită de capelă. Am deasupra patului trei icoane mari, sfințite, aduse tocmai din Bucovina. Cu crengi de salcie agățate printre ele. Iar lângă televizor, a așezat o candelă și o icoană mică de lemn cu Fecioara Maria. Și, ca să vezi, înainte de culcare, vine să îmi aprindă candela, să am somnul liniștit. După ce pleacă, îți dai seama că o sting, că îmi e frică, mă jur, să nu iau dracului foc în timpul somnului. În rest, totul e îngrijit, la locul lui, ca la muzeu. Se vede că trăiește singură. Auzi, nu cred că bănuiește nimic deocamdată, mă tot întreabă de ce nu te-am luat și pe tine. Mă tot freacă cu plăcinta aia cu dovleac care îți plăcea ție, să mi-o dea la pachet pentru tine. Unde naiba o să găsească ea dovleac la sfârșit de februarie? Nu am nici cea mai vagă idee, dar e treaba ei, se descurcă. Cred că o se deschid puțin geamul, ca să fumez. Nu știu. Tu? Ești bine? Ești supărată?
20.02.2015 – 6.25
Agatha,
Auzi, da ce întrebări tâmpite pun, normal că ești supărată. Nu cred că ai citit încă primul mesaj. De fapt, nici nu sunt sigur că o să îl citești. Dacă îl citești totuși, ignoră ultima întrebare. E de neam prost. Până la urmă, am fumat pe geam. Nu știu dacă m-o fi simțit sau nu. Cred că da, că nimic nu îi scapă. Mame forjate la școala aspră a vigilenței. Dar nu de asta îți scriu. Am dat drumul la Tv, așa aiurea. Am tot butonat, până am găsit un documentar pe History Channel. Îmi place ideea că la televizor sunt mereu emisiuni, chiar și noaptea. S-a gândit cineva și la oamenii fără somn. Sau la ăia singuri. Sau la ăia bolnavi. Ți-am mai zis, apropo, că înainte să moară soră-mea, când au adus-o acasă de la spital, o lună întreagă a mers televizorul fără încetare în camera ei, era ca un medicament pentru ea? Zăcea toată ziua, cu ochii în Tv. Dar, mă rog, asta e altă poveste. Îți ziceam de un documentar. Despre Pompei. Știi că am mai învățat noi la istorie despre el? Era un oraș de ăsta antic, la poalele unui vulcan, și într-o noapte, așa din senin, a erupt vulcanul și a acoperit tot orașul sub un val uriaș de lavă fierbinte, incandescentă. Nu a scăpat aproape nimeni. Ba da, cred că au scăpat ăia care nu au avut somn. Ce zici de asta, sunt al dracului de amuzant? Nu știu de ce îți povestesc eu despre lucrurile astea. Probabil că nu mai vrei să auzi de mine. E normal așa. E cât se poate de normal.
22.02.2015 – 18.00
Mihai,
Cred că ar trebui să vorbești cu maică-ta și să îi spui adevărul. Încearcă și tu, măcar o dată în viața ta, să fii sincer, să îți asumi niște lucruri. Nu este atât de greu pe cât pare. Dar acum nu mă mai privește pe mine, este exclusiv treaba ta. Vreau să te gândești și să îmi răspunzi cât mai repede la următoarele întrebări: când vii să îți iei lucrurile, când mergem la notar și ce ai de gând să faci cu 007? Este important pentru mine să îmi dai un răspuns cât mai rapid, nu are sens să mai tergiversăm lucrurile. Și m-am gândit mult dacă ar trebui să știi sau nu, dar cred că e onest din partea mea să îți spun că am cunoscut între timp pe cineva, nu a fost ceva premeditat, pur și simplu s-a întâmplat. Dar tu știi mai bine cum e cu lucrurile astea care se întâmplă din senin, nu are sens să îți explic eu acum ce și cum. În altă ordine de idei, te aștept să îmi răspunzi la întrebările de mai sus cât de repede poți tu.
22.02.2015 – 19.00
Agatha,
Da. Acum am văzut mailul de la tine. Da. Acum îți scriu de la locul nostru, mai ții minte, bodega aia de lângă parc? Încă mai e în picioare, mare minune, chiar și bețivii care vin aici sunt cam aceiași. Doar că au mai îmbătrânit puțin, dar îi recunoști după expresia fețelor, asta nu îmbătrânește niciodată. Stau toți așa, fiecare singur la masa lui, cu coniacul în față, aproape nemișcați și se uită la ecranul Tv-ului, de parcă băutura i-ar mumifica de când sunt încă în viață, așa arată, ca niște morți vii. Ba nu, arată ca oamenii de la Pompei, că tot îți ziceam eu mai devreme de documentarul ăla. Oamenii ăia care au rămas prinși sub valul de lavă, unul dormind, alții făcând dragoste, alții încercând să iasă din casă, în aceleași poziții. Știi tu? Da. Păi nu știu ce să îți spun deocamdată. Probabil că trebuie să mă întorc și să îmi caut un loc unde să stau. Am chef să stau singur o vreme. Și o să îl iau pe 007 cu mine. A fost cuminte? L-aș fi luat cu mine, dar știi bine, maică-mea urăște animalele. Nu ar concepe să îl vadă prin casă. Îți imaginezi, un câine în sanctuarul ei? Sacrilegiu. Ar fi mai rău ca dezastrul de la Pompei. Naiba știe. Mă gândesc că nu o să mă ierți prea repede pentru treaba asta cu Ania. Adică, nu o să mai fim împreună, tu ai deja pe altcineva, dar o să mă urăști probabil multă vreme de acum înainte. E nasol, dacă stai să te gândești. E trist, de fapt. Nu știu. Nu prea îmi dau eu seama cum am ajuns așa, de fapt, îmi dau seama, știu că a fost vina mea, toate erau bune și frumoase și eu m-am dus să mă fut cu alta, ce dracului, lucrurile sunt mai simple decât par, mult mai simple. Da.
22.02.2015 – 23.00
Agatha,
Sunt praf. Adică, m-am făcut muci. Am rămas cam singur pe aici și stau cu ochii beliți în televizor. Nu știu cum dracului o să mă duc eu acasă, sper să doarmă asta, nu m-a văzut niciodată beat. Ba, cred că m-a văzut odată, și după aia a stat îmbufnată o lună. La naiba, uneori mi se pare așa dificilă. Mi se pare că e greu să vorbești cu ea, e așa, nu știu, parcă mi-ar fi profesoară, nu mamă. Adică, ea a fost profesoară toată viața ei. Dar ce prost sunt, știi asta deja. Dar numai că, ce voiam eu să spun este că ea a fost numai profesoară și pentru noi, copiii ei. Mai puțin mamă. Mai tot timpul. Și cu mine, și cu soră-mea se purta mai mereu cum se purta cu proștii ei de la școală. Să nu faci aia, să faci aia, de ce ai făcut aia așa, numai căcaturi de astea de internat. Cred că de aia s-a prăpădit și babacul așa repede, s-a săturat de cicălelile ei. Cred că ți-ar fi plăcut totuși de soră-mea, era așa mai rebelă. Ea a trăit mai intens viața, poate avea deja, înscris în codul ei genetic, faptul că o să se ducă repede și de-aia a făcut-o. Ăștia care mor tineri trăiesc intens, ce dracului, totul sau nimic. Dar, ce voiam eu să zic: soră-mea îi ținea piept. Se lua cu ea în gură. Îi zicea de toate, nu avea treabă. Și maică-mea turba. Nu putea suporta. Cred că doar ideea asta, că ea e o femeie cu statut, respectabilă, o împiedica să nu o ia la șuturi și să o drăcuie pe biata soră-mea. Dar tot stătea cu gura pe ea și, de-abia după primele analize care au ieșit prost, a lăsat-o mai moale. Dar o să vorbesc cu ea, o să îi zic ce și cum, stai liniștită. Totul e sub control. Știi la ce mă gândeam eu acum? La prima dată când am ieșit împreună. Îți aduci aminte că te-am adus aici. Era frig ca dracu, ninsese toată ziua, niște fulgi mari, ca în filme, mai ții minte? Și când am intrat aici, erai așa speriată. Adică, așa mi se părea mie că ești. Dar erai adorabilă. Adică, ce cuvânt de căcat, nu erai adorabilă. Erai mișto, ce pula mea. Și știi ceva? Eu, în clipa aia, eram mort după tine. Mă uitam la tine și erai frumoasă din toate pozițiile. Îmi ziceam în gând, așa ca pentru mine, ce căcat face fata asta cu mine, fată mișto, cu tot ce trebuie și eu am adus-o în spelunca asta? Și mai știi ceva? Știai să mă asculți. Și nu numai. Știai să faci omul să se simtă special, așa mă simțeam atunci, când stăteai lângă mine, cu coatele sprijinite pe masă, ochii ăia verzi, mari, mă opriveau fix, nu pierdeai niciun cuvânt din ce aberam eu despre Sartre, Camus, revoluții, idealuri, cuvinte din cărți, parcă erai numai a mea și nimic nu mai exista în jur, mă simțeam, îți jur, cel mai fericit om din tot căcatul ăsta de Univers. Dar eram copii. Era altceva. Totul se simțea altfel pe atunci. Să îmi bag pula, ce de căcat. Plec spre casă. Gata, plec.
23.02.2015 – 9.00
Mihai,
Nu am foarte mult timp la dispoziție, intru imediat într-o întâlnire. Te rog să îmi spui exact când ai de gând să te întorci. E important pentru mine să știu asta. Ideea este în felul următor: mi-am luat concediul puțin mai devreme. O să merg în Tunisia. Cu Moez. E tipul de care ți-am povestit, că l-am cunoscut după ce ai plecat tu. Vrea să mergem la ai lui acasă, să mă cunoască și ei. Dar, lăsând astea deoparte, te rog să îmi dai un răspuns cât mai curând, ca să îmi aranjez și eu lucrurile. Dacă l-ai fi luat cu tine pe 007 (chiar și acum, când îți scriu, mi se pare o idee absolut tâmpită să vii cu un câine acasă, fără să îl întrebi și pe celălalt și să îl mai numești și 007), nu am mai fi avut această discuție. Deci?
23.02.2015 – 12.25
Agatha,
Ce dracului ai tu cu numele de 007? E chiar mișto și sunt foarte mândru de el. Și, acum sincer, tu vorbești de nume? Ce pula mea de nume e ăla, Moez? Serios? Nici măcar nu am idee cum se pronunță. Zici că e nume de storcător de fructe, pe bune. Și cum adică să te prezinte la părinți? Până și mie, știi că eu sunt așa mai naiv și nu mă pricep la dintr-astea, dar până și mie mi se pare o idee foarte, foarte nefericită. Păi, căcat, îl știi de două săptămâni, ai și tu grijă. Dar, de fapt, de ce naiba mă bag eu în toată chestia asta? Vrei să te răzbuni pe mine pentru treaba cu Ania și nu știi cum? Spune sincer, asta vrei? Nu ți-am mai zis, nu a însemnat nimic. Sună clișeu, dar ăsta e adevărul. Doar futut și gata. Sex, sex, bang, bang și atât! Dar ce să zic, am fost eu prost că nu i-am rezistat. Avea clasă. Adică m-a cam păcălit. A fost așa o țeapă, că se uita așa frumos la mine, cam cu te uitai tu pe la începuturi și parcă mă întorsesem în timp. Uite, ce zici de motivul ăsta. Stai, că bate cineva la ușă…
Am revenit. Îți dai seama, era maică-mea. Cică arăt rău. Că ce am făcut aseară? Îmi venea să îi zic: am borât prin tufișuri, dar m-am abținut. Dar oricum cred că m-a simțit că am drojdit. A strâmbat din nas și a ieșit din cameră, fără să mai zică nimic. Acum urmează o zi de tăcere, așa că probabil ar fi mai înțelept să o șterg de acasă. Aș vrea, numai că mă doare capul horror. Poate că o să explodeze. O să înnebunească asta, dacă o să îi murdăresc pereții de sânge. Nu e așa amuzant. Mă rog, despre ce vorbeam? Stai să îmi aprind o țigară. Da. Vorbeam de Ania. Îți ziceam că m-a păcălit. Dar așa suntem noi bărbații, niște proști. Cei mai mari proști. Să vezi ce vis ciudat am avut azi-noapte. Tot cu rahatul ăla de Pompei. Zici că mă bântuie. Umblam printre ruine, străzile erau acoperite de o zgură neagră și te căutam pe tine. Te tot strigam și la un moment dat a apărut o femeie, era îmbrăcată ca o zeiță, îi străluceau hainele și avea o aură luminoasă în jurul ei, de aia zic că era ca o zeiță. Și a venit înspre mine, se uita cu poftă, de parcă ar fi vrut să mă fută. Și îmi ziceam eu așa în gând, în somn, nu știu dacă în vis noi gândim, mă rog, mă gândeam eu așa, băi zeițele astea ale grecilor și romanilor erau cam parașute, le plăcea la nebunie futaiul, mai ales ăsta cu muritori ca mine, și m-a apucat așa o amețeală, ceva de speriat. Ea m-a luat de mână, m-a băgat într-o casă veche, făcută numai din pământ maroniu. În toată casa nu era decât un pat de fier, ca alea pe care le aveam în cămin, s-a culcat acolo și m-a tras peste ea. Și pe mine mă apucase o panică imensă, de zici că venea moartea să mă ia, și mă gândeam, să vezi ce prost eram în visul ăsta, mă gândeam: băi, dacă nu i-o trag bine lu asta, te pomenești că mă omoară, mă transformă în te miri ce, vierme, lebădă, arcuș, harpă, pulă bleagă, și mă mai gândeam, uite, măi, în loc să o caut pe Agatha, stau cu afrodita asta aici. Și după aia m-am trezit. Dar nu e așa că a fost ciudat? Ce tâmpenii și visele astea. Pe bune. Cele mai mari.
24.02.2015 – 8.00
Mihai,
Te rog eu, chiar am nevoie de un răspuns de la tine. Este important pentru mine să îmi dai un răspuns cât mai repede. Nu am prea mult timp la dispoziție să îți scriu, dar vreau să înțelegi ceva. Când ți-am zis că tu nu mai exiști pentru mine, am vorbit serios. După ce o să se termine toate lucrurile acestea, tu nu o să mai auzi de mine și eu nu o să mai aud de tine. Asta o să fie înțelegerea noastră și sper să o respecți întocmai. Cât despre viața mea personală, nu te mai privește absolut deloc. Tu ai vrut ca lucrurile să fie așa și trebuie să îți asumi consecința acțiunilor tale. Eu o să o iau de la capăt și îți recomand și ție să faci același lucru. Din câte îmi dau eu seama, nu ești foarte bine, dar sper, spre binele tău, să îți revii. Eu mi-am pus ordine în gânduri, a fost o perioadă din viața mea care s-a încheiat, acum începe altă perioadă și sper că o să fie diferită. Nu știu dacă te urăsc, probabil că da, dar nu are importanță prea mare. O să îmi treacă, sunt o femeie puternică. Acestea find spuse, încă aștept răspunsul tău și sper să nu mă mai tergiversezi mult.
24.02.2015 – 9.00
Agatha,
Nu știu ce să zic. Poate e mai bine așa. Aseară nu am mai băut. Doar m-am plimbat mult, până când s-a lăsat întunericul. Aaa, și a nins. Cu fulgi imenși. Ca pe vremuri. Se acoperise tot orașul de un strat alb, pufos și era multă liniște în jur. Ca la Pompei. Așa ziceau în documentar. Că după ce s-a oprit erupția, s-a lăsat în jur o liniște adâncă. Ca într-un cimitir.
Oricum, a fost liniștitor. Cred că pot să înțeleg de ce nu mai vrei să auzi de mine. Deși am crescut împreună, dar na, probabil că, până la urmă, nimic nu e făcut pe lumea asta să țină la nesfârșit. Totul curge. Mai ții minte, îți împuiam capul cu tot felul de citate, filosofeli de-ale mele și tu mă ascultai răbdătoare, cuminte? De unde naiba aveai atâta răbdare? Cred că, pe atunci, și tu mă iubeai destul de mult. Adică, așa aș vrea să cred. Ce să zic? Nu mai am ce să zic. Uite ce este, eu nu cred că mai pot să mă întorc. M-am gândit mai bine. Nu ai vrea să îl păstrezi pe 007? Așa, ca pe un cadou de despărțire. Nu mai are sens să îl am, atâta timp cât tu nu o să mai fii cu noi. Nu? Hai, te rog, păstreză-l tu. Te rog.
24.02.2015 – 13.00
Mihai,
Cred că nu m-ai înțeles foarte bine. Eu te-am rugat ceva, dar văd că nu am cu cine. Nu contează, mă așteptam cumva la asta, m-am obișnuit. Despre asta este vorba, în definitiv, eu nu mai vreau să mă simt atât de resemnată, vreau să simt că am lângă mine pe cineva care mă iubește, care este acolo cu adevărat, care știe cum să mă asculte, cum să mă ia. Iar tu nu mai știi cum să faci asta. Ești incapabil. Ești un impotent emoțional. Tu, cu lumea ta, cu cărțile tale, cu ideile tale, cu spațiul tău. Ăsta ești tu, în momentul acesta. Și cu fata aia. Nu mă interesează ce ai făcut cu ea, ce a fost între voi. E treaba ta. De acum înainte, fiecare cu treaba lui. Punct. Bine?
Revenind. Mihai, treaba o să stea așa. Eu am cumpărat deja bilete de avion. O să plec cu Moez, așa cum ți-am spus. Câinele o să rămână singur acasă, e treaba ta dacă o să vii să îl iei sau nu. Cât despre păstrat câinele, nici să nu te gândești la asta. Știi foarte bine că, încă de la început, nu am fost de acord cu ideea asta. De fapt, tu m-ai pus în fața faptului împlinit și eu nu am mai avut niciun cuvânt de spus. La fel o să procedez și eu acum. Ne-am înțeles? Mă aștept ca la întoarcere, să găsesc apartamentul golit, fără lucrurile tale și fără câine. În rest, o să decidem la partaj ce anume va păstra fiecare. Mizez totuși pe buna ta credință și sper că o să te sinchisești să îmi dai totuși un răspuns clar.
24.02.2015 – 23.45
Băi fato,
Ce pula mea, chiar atât de tare mă urăști? Nu îmi trebuie nimic de la tine, sunt doar niște căcaturi de obiecte, poți să te ștergi cu ele la cur. Da? Eu am venit iar să mă fac muci, după căcatul ăla de mail, m-a apucat disperarea. Nu înțeleg ce ai atâta ură în tine. Dar, ce să zic, e treaba ta, fetițo. Și vrei să mai știi ceva? Nici măcar nu mai îmi pasă. Te-ai trasformat într-o proastă insensibilă, eu încerc să îți spun niște chestii și degeaba. Și uite, cu fata asta, cu Ania. Băi, vrei să știi ceva? N-am făcut nimic cu ea. Te-am mințit. Am zis că să nu par așa distrus în ochii tăi. De aia te-am mințit. În seara aia, am băut cu ea, am pălăvrăgit o grămada, de toate, ți-am zis, fata era tobă de carte și trecută prin viață. Apoi am mers la ea acasă. Un apartament în centrul vechi, într-o casă elegantă cu lift din ală antic și camere înalte. Adevărată burghezie. Mi-a făcut o cafea, a pus o muzică de asta slow în surdină, s-a schimbat în ceva mai comod, de fapt, ce pula mea zic eu comod, s-a dezbracat și a luat pe ea o rochie largă, neagră, și chestia asta a făcut-o ca să o văd eu, cu ușa de a dormitor deschisă, și ce dracu să mai zici, pe mine m-a dat peste cap. Ți-am zis că fata avea stil, avea clasă, cum vrei să îi spui. Am mai povestit o vreme, niște căcaturi despre Houellebecq, ăla de nu îți place ție, și apoi am trecut la treabă. Dar simțeam eu că ceva nu era la locul lui. Pur și simplu simțeam.
Ia uite, ce zici de asta, iar e documentarul ăla la Tv. Ăla cu Pompei. Eu și cu bețivii orașului ne uităm la documentare. E unul aici lângă mine, unul de îi lipsește un ochi și zice, așa ca pentru toți și pentru nimeni: i-a pedepsit Dumnezeu de au pierit așa ca niște șobolani. Îmi vine să îi zic: băi nea alcoolistule, nu era Dumnezeu la vremea aia, încă nu se născuse. Ce ești matale așa de prost? Dar de ce să mă iau cu bețivii în gură? Așa de rău am ajuns? Mai bine rămân eu cu ale mele. Dar, nu știu, mă gândesc eu așa, dacă oamenii ar gândi mai mult pe lumea asta, ar fi o lume mai bună. Dar nu vor să o facă. Mă fut. Așa. Ce îți ziceam. Da. De Ania.
Auzi, hai să îți zic: nu am făcut, proasto, nimic cu ea. Știi de ce? Nu mi s-a sculat. De aia. Sper că ești mulțumită. Te face să te simți mai bine lucrul ăsta? Eram acolo gol, stăteam ca prostul și mă chinuiam să o scol, dar nimic. Nu voia. Și asta se uita la mine ca la ultimul puțoi, ca la ultimul penibil. Ce zici de asta? Te simți răzbunată? Spune, acum ești mulțumită? Deci, poți să consideri că e unu la zero pentru tine. Bine? Și încă ceva: dacă îl lași pe 007 singur în casă, îți rup gâtul, proasta dracului. Să nu lași câinele singur în casă, că o să vezi tu!
25.02.2015 – 01.15
Agatha,
Agahta, Agatha, Aga-tha, A-g-a-t-h-a. Stau aici singur, în bomba asta și îți rostesc numele în gând. Știi că mi-a plăcut mereu numele tău. E frumos tare să te iubească o gagică pe care o cheamă Agatha. E foarte minunat. Auzi? Sunt praf. Iar am băut. De abia scriu pe telefonul ăsta. Apropo, nu o să mai am de pe ce să îți scriu. Cred că tocmai mi-am lăsat telefonul aici gaj, pentru băutură. Cred, nu știu. Să nu iei în seamă ce am zis mai devreme. Și te rog să mă ierți. Te rog mult să mă ierți. Și sunt sincer. Agatha. Ce nume frumos. Îți promit eu, o să mă adun zilele astea și vin să ne facem ordine în treburi. Știu eu că nu i-ai face rău la 007, știu asta, am fost prost că am gândit așa. Prost am fost mereu. Dar și norocos. Știi de ce? Că am avut o femeie ca tine. De aia. Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Atâta cât a fost, a fost bine. Acum asta este. Uită-te și tu. Atâția ani de filosofeală, și doar atât pot să dau din mine. Cred că asta a fost. O să te pufnească râsul, da știi ce fac acum. Stau și aștept ceva. Ceva amuzant. Îmi imaginez că muntele care se vede la ferestră e chiar Vezuviul. Și că eu sunt în Pompei, într-o cârciumă oarecare. Și, ghici ce aștept? Aștept să erupă căcatul ăsta de munte. Asta aștept. Și sunt pregătit. Cel mai pregătit. Nici măcar nu îmi trece prin cap să mă mișc de aici. Iar când o să vină peste mine valul ăla de lavă, nici nu o să mă clintesc de aici. O să îmi bag pula în el de val, asta o să fac. Doar să vină odată. Și peste câteva milenii, o sa mă dezgroape niște arheologi, stând la masă, cu paharul împietrit în mână și o să zică: ia uite și la bețivul ăsta, l-a prins erupția la băute. Bețivul naibii. Nu e așa că ar fi amuzant? Sau ar fi trist. Habar n-am și nici nu îmi pasă.
25.02.2015 – 2.00
Agatha,
Suntem ok, nu-i așa? Ai grijă. Da?
