Poem scris de Maria Ciurea, la Atelierul Mornin’ Poets #101, cu Răzvan Țupa, din 15 decembrie 2024 la tema poezia ca media.
mai am 20 de ani de umplut și de acolo cine știe
poate închid bine borcanul și dau cu el de pământ
nu mi-am găsit încă un loc cald care să mă sugrume
un strat de vată îmbibată în ce aș putea face mai mult
deși mi-au fost păstrate multe astfel de locuri.
unele mă zgâriau pe piept altele urlau când le atingeam
unele mă strângeau prea tare altele nici măcar nu voiau
să îmi atingă pielea cum o să arate la 42 de ani?
cine o să stea în fața mea în oglindă cine o să mă țină de brațe
să mă poarte peste tot conturul ăsta și eu să ating acoperișurile
cu vârfurile dar să nu reușesc decât să mă descalț
va fi „nu te mai iubesc” tot un fel de pedeapsă va fi
„nu mă mai iubi” o provocare o obligație o bucată caldă de lob?
când disperarea nu va mai subția venele și se va face baltă
la picioarele mele o să-mi scot pantofii și o să o strivesc mai bine
când disperarea nu-mi va mai umple coșul pieptului o să am
în sfârșit loc si pentru alte dureri care-și cer drepturile
când disperarea nu o să-mi mai stea pe ochi o să înțeleg
în ce direcție merge timpul
când disperarea nu o să mă mai strângă de mâini și de gât
și de tot ce am nevoie ca să înaintez
o să am 42 de ani o să fi depășit media de vârstă din țara mea
o să sune telefonul și nu o să mai tremur când răspund
o să-mi ascut oasele și scap eu de cine nu mă înțelege
o să am 42 de ani și puterea mea. și cine m-a împins la 22 ei bine
cine m-a împins la 22 nu o să mai aibă picioare în care să stea.
