Povestire scrisă de Luminița Colopelnic, apreciată de Adina Popescu la concursul trimestrial de povestiri – „Un text de anticipație care evocă scene din războiul actual din Ucraina, prin vocea unui personaj bine construit care își amintește ce s-a întîmplat și pe cine a pierdut în urmă cu 20 de ani.”
Dodocarul aleargă ca vântul pe serpentinele mărginite de brazi argintii. Nu știu încotro se îndreaptă, dar plătesc pentru o oră de evadare. Mă prefac că dorm. Așa nu trebuie să vorbesc. Cu nimeni. Nu doar acum. Mereu. De obicei e liniște, doar eu și șoferul. Acum suntem trei și mi-e teamă. Nici eu nu știu de ce anume. Printre gene urmăresc buzele pasagerului din dreapta care turuie și turuie de vreo zece minute. Urechile mele nu-l ascultă, doar ochii mi se plimbă obraznici de-a lungul și de-a latul buzelor ca pe un pod alunecos. Ce mi-o fi plăcând la bărbatul robust, cu buze cărnoase, cu mâini mari și muncite, cu degete butucănoase, nu știu.
Deodată, bărbatul începe să-și frece palmele, își scoate o așchie din podul uneia, apoi, cu un scuipat, își freacă din nou palmele. Gestul capătă puterea de a-mi destupa urechile:
— Se fac douăzeci de ani de când șlefuiesc scaune în orașul de la malul Tisei. Câteodată mă mir cum au reușit oamenii să inventeze o mașină pentru orice, leacuri pentru Covid, dodocaruri și alte grozăvenii, dar șlefuirea scaunelor a rămas o artă manuală.
Așa e, îmi spun. În atelierul în care lucrez, mașinile sunt la mare preț, dar niciuna nu duce singură la capăt o rochie migăloasă cum o fac eu.
— Și nu te-ai săturat? Nu te-ai gândit vreodată să te întorci în țara ta? întreabă șoferul în timp ce trage dintr-o țigară electronică și scoate aburul pe geamul deschis. O aromă de mentă ajunge în nările mele odată cu indiferența șoferului față de propriul anunț: Folosirea țigărilor electronice în dodocar este strict interzisă.
— M-am gândit de nenumărate ori în acești douăzeci de ani. La ce să mă întorc? La o țară în ruine? La sărăcie și mizerie? Dar mai ales la cine să mă întorc? Părinții și bunicii mei au murit la Kiev în ’22, iar pe sora mea am pierdut-o la intrarea în România.
— Afurisit război! Povestește, nu te opri! Șofez bine, vremea e grozavă, traficul fluent, dar tot mai facem vreo zece minute până la Izvoare.
— Medici fiind, încă de la primele bombardamente părinții s-au oferit să ajute cu ce pot, iar eu și sora mea am rămas în grija bunicilor. La scurt timp, soldații ruși au pus stăpânire pe casa noastră. Îmi amintesc cum, în curtea plină de soldați, bunicul a căzut în genunchi și se ruga de ei să-l împuște, dar să-i cruțe pe copii. Ne-au închis în pivniță împreună cu bunica, iar pe didu’ Vasko l-au oprit să le facă de mâncare. Nouă zile și nouă nopți ne-am hrănit cu dulceață și castraveți murați din pivnița rece și fără aerisire, iar treburile ni le făceam tot acolo. În a zecea noapte, un soldat ne-a eliberat și ne-a arătat pe unde să fugim așa încât să evităm terenurile minate și filtrele de pază. Bătrâna însă era prea slăbită și, cu lacrimi în ochi, i-am sărutat mâinile și am lăsat-o în urmă. Era totuși bucuroasă că ne vede plecând. Sora mea avea doar cinci ani. Am alergat cu ea în brațe, în spate, ne-am oprit pe la case cerșind de mâncare…, apoi ne-am lipit de un convoi ce se îndrepta spre granița cu România. Ultima parte de drum am făcut-o cu trenul. Știi, pe vremea aceea trenurile încă circulau… Unii plângeau, alții rămăseseră desculți, alții povesteau înflăcărați despre podul împodobit cu jucării pe care vom trece biruitori.
Aici bărbatul face o pauză ca pentru a-i comemora pe cei care se înșelaseră. Devin conștientă că uit să respir, dar nu găsesc puterea de a inspira aerul îmbibat de mentă.
— Ei, zise neliniștit șoferul, și? Ați biruit, altfel cum?
— Ne-au ținut ore întregi în vamă. Eram epuizat de oboseală, de frig și de foame. Cum stăteam așa la coadă, un bătrân, văzând gleznele vinete ale surorii mele, și-a dat jos perechea lui de șosete galbene de lână și i le-a pus ei, spunându-mi: — E-abia paisprezece martie, băiete, încă e tare frig. De fapt, a trecut de miezul nopții. Acu’ e cinșpe. — Cinșpe martie zici, didule? Atunci tocmai ce-am împlinit optișpe ani. Granița e închisă pentru mine. L-am implorat să o însoțească pe sora mea, altfel și sacrificiul părinților și bunicilor noștri, și trădarea soldatului, și foamea, și drumul, și șosetele, toate vor fi fost în zadar. Am sărutat-o pe Yuliya pe frunte și i-am pus mâna în mâna bătrânului. Eu am trecut apoi granița prin apă înotând cu disperarea unuia care mai are pe lume o soră. După revenirea din șocul hipotermic, primul gând a fost să o caut. Am căutat-o, jur că am căutat-o ca un nebun, o caut și azi, după douăzeci de ani, dar parcă a intrat în pământ.
— Da, îmi amintesc că s-au umplut atunci orfelinatele din Europa cu copii ucraineni. Ai încercat să…?
— Nu înțelegi?! Eu simt că ea a rămas aici. Speranța mea e în orașul acesta de la malul Tisei.
Șoferul își șterge lacrimile cu mâneca uniformei și încetinește. Brazii au devenit verzi și se lasă mângâiați de soarele lui aprilie. Nu știu ce anume mă trezește: imaginea didului Vasko prăbușit în genunchi, ura față de castraveții murați, ultimul sărut pe frunte sau șosetele galbene de lână. Dar știu sigur că și eu am pierdut pe cineva în războiul acela. Mă răsucesc brusc pe scaun, îi acopăr cu podul palmei buzele ce încă turuie și îi spun cu lacrimi care învață să curgă: Nikolai, sunt eu: Yuliya.
