Povestire scrisă de Alexandra Niculescu, aleasă de T. O. Bobe la concursul trimestrial de povestiri, „pentru finețea observației psihologice, pentru dramatismul reținut, pentru știința suspansului și pentru falsul happy end”.
Suna, suna şi nu se oprea. Bica s-a rostogolit printre cearşafuri, a alergat desculţă pȃnă la masa din hol şi a răspuns în timp ce-şi răsucea cămaşa de noapte, care ajunsese cu partea din spate în faţă.
— Doamna Bica, ceva s-a întȃmplat, iese apă şiroaie de la nea Matei din apartament. Curge pe scări pȃnă jos.
Bica ţinea strȃns telefonul cu o mȃnă şi cu cealaltă încerca să-şi scoată părul de sub cămaşă, unde se încurcase în lanţ.
— Sigur e de la tata? N-aţi confundat apartamentul? S-a mai întȃmplat o dată, cȃnd cu avizul care era pentru…
— Nu, doamna Bica, apartamentul 78, am fost eu cu băieţii în faţa uşii şi-am văzut cum iese rȃul de dinăuntru. Am sunat, soneria o fi defectă, scoate nişte orăcăieli de m-am speriat, aşa c-am pus băieţii să bată, au bătut amȃndoi cȃt au putut.
— Bine, bine, vin eu acum. Sper doar să nu…
— Păi da, aşa să faceţi, că ceva e.
A închis telefonul, a scotocit pe măsuţă după o prinsătoare şi şi-a strȃns părul într-o coadă. Se plimba desculţă prin casă în cămaşă de noapte şi-şi freca faţa: de ce trebuise ea să-l ia din satul lui, să-l aducă la oraş ca să ce? De ce nu-l luase măcar la ea? Cum lăsase aşa, nesupravegheat, un bătrȃn de aproape optzeci de ani? Trebuia să se îmbrace şi să plece. Vedea doar cuvintele lui rotindu-se prin casă: ce rost mai are dacă ea. S-a apucat să facă patul încet, a luat pernele pe rȃnd şi le-a scuturat pe balcon. Auzea dȃnd tȃrcoale şi cuvintele vecinei: ceva s-a întȃmplat. Îi era clar ce se întȃmplase. A privit vaza cu florile din hol şi vedea şiroiul de apă scurgȃndu-se pe sub uşă, gȃlgȃind pe scări şi nu putea să însemne altceva.
A auzit din nou sunetul de pe masa din hol.
— Doamna Bica, ce faceţi? N-aţi plecat? Veniţi iute, acum iese o apă roşie, mi-e groază, veniţi cu cheile mai repede. Băieţii au dat cu pumnii şi cu picioarele, da’ e tare de tot, o să aibă vȃnătăi, hai odată, ce păziţi?
De ce să se mai ducă dacă oricum totul se întȃmplase? Era prea tȃrziu, mai bine l-ar suna pe bărbatu-său să meargă împreună. S-a aşezat iar pe pat, şi-a desfăcut coada, şi-a strȃns părul mai tare şi l-a prins la loc. S-a ridicat, a intrat în bucătărie şi a pus de ceai. Nu ştia cu ce să se îmbrace. S-a întors în dormitor, şi-a tras un pulover lung peste cămaşa de noapte şi l-a strȃns la mijloc. A cotrobăit prin debara, de ce nu erau scoase cizmele? Le-a luat pe cele mai lungi, a căutat prin cutia de chei, le-a ales pe cele cu brelocul pe care scria Matei şi a ieşit din casă.
A mers pe jos tot drumul. Cum o fi făcut, se întreba, şi de ce azi şi nu în altă zi? Îşi strȃngea mai bine puloverul, se ferea de vȃntul din faţă şi nu lua în seamă oamenii care o priveau încruntaţi sau amuzaţi. La intrarea în bloc o aştepta vecina într-o rochie înflorată cu bretele şi cu şlapi în picioare.
— Hai, bine c-aţi venit, ce v-a luat atȃta?
A luat-o de-un braţ şi-a tras-o pe scări în timp ce Bica se împotrivea.
— Ce v-aţi pus şuba pe căldurile astea? Eu nu ştiu ce să mai fac de căldură şi apăreţi aşa în toiul verii.
Bica a încercat să se smulgă din strȃnsoare.
— Nu pot, trebuie să mă-ntorc acasă…
Dar mȃna vecinei nu i-a dat drumul.
— Fiţi serioasă, sunteţi aici cu cheia, nu plecaţi nicăieri pȃnă nu rezolvăm. De-aici deja apare apa şi suntem cu trei etaje mai jos, staţi să vedeţi cum se colorează pe măsură ce ne apropiem.
O ţinea strȃns şi urcau împreună treaptă după treaptă. De pe sub uşă nu se mai scurgea nimic.
— Am oprit apa, ce era să facem?
Vedea scările pătate cu roşu şi simţea cum îi curgea transpiraţia şiroaie pe sub pulover. Stătea cu cheia în mȃnă şi nu se mişca. Vecina i-a luat-o boscorodind, a învȃrtit-o în broască, a împins uşa încet şi a băgat capul curioasă. Pe urmă s-a răzgȃndit, a înghiontit-o pe Bica înainte, se ţinea lipită de spatele ei şi-şi lungea gȃtul pe lȃngă ea.
Se vedea un colţ al canapelei şi baia cu uşa deschisă, de unde nu ieşea niciun şiroi de apă. Pe terasă a văzut capul lui tăică-su şi i s-a părut că se mişca. A alergat afară şi l-a găsit pe un scaun, reparȃnd un radio vechi. Vecinei îi pierise frica şi privea cu mȃinile înfipte în şolduri.
— Păi ce ne-ai făcut, nea Matei? Ne-ai băgat în sperieţi şi matale te distrezi la soare cu radioul?
Bătrȃnul şi-a ridicat vesel privirea.
— N-ai zis că treci pe-aici, Bica.
În timp ce-l îmbrăţişa, Bica întreba:
— Ce-ai făcut, tată? De ce n-ai deschis?
— Stai uşor, Bico, că dai peste radiou şi abia ce l-am aranjat. Ce-am făcut? Ce făceam şi la mine în curte, am spălat şi eu pe-aici, se pune mult praf la oraş şi mi-au trebuit cȃteva ligheane să curăţ holul.
Îl asculta şi stătea pe jos lȃngă el.
— Holul nu e curte, tata.
Îl mȃngȃia pe un genunchi şi ofta, iar vecina cerea lămuriri:
— Bine, bine, nea Matei, da’ la matale curge apa roşie?
Rȃdea cȃt putea şi-i sălta rochia pe ea şi o bretea îi căzuse.
— Am vrut să vopsesc poarta în roşu, mai ştii, Bico?
— Ce poartă, nea Matei?
El n-o asculta pe vecină şi-i povestea Bicăi.
— Mai ştii ce zicea? Eu voiam mereu să avem şi noi poarta colorată şi maică-ta, nu, să n-atragem atenţia şi o întrebam: bine, da’ niciodată n-o să colorăm poarta şi ea spunea: o s-o vopsim în roşu cȃnd se mărită Bica, mai ştii? Te-ai măritat şi nici n-a venit la nuntă, fugise de două luni cu englezu’, nu s-a mai sinchisit c-atrage atenţia. N-am mai vopsit nimic de-atunci, da’ azi mi-a venit cheful să vopsesc poarta. Doar că uşile de-aici nu seamănă deloc cu poarta noastră, mă tot uitam la ele şi m-am împiedicat de cutia cu vopsea.
— Bine, tata, dar de ce n-ai deschis? N-ai văzut ce se întȃmpla? N-ai auzit cum băteau băieţii?
S-a apărat imediat:
— N-ai zis tu să nu deschid pentru nimic în lume, că la oraş e periculos? Şi pe urmă zici că n-ascult.
În aceeaşi clipă în care i-a zȃmbit şi-a amintit că pusese de ceai.
