Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Lavinia Bălulescu la Creative Writing Sundays, la tema „legendă de familie”, pe 7 iunie 2020.
Aveam 11 ani când părinții mei m-au dus pentru prima oară la un spital de psihiatrie. Au trecut mai bine de 30 de ani de atunci, din vara lui 2017, însă trecerea timpului nu îmi poate șterge din memorie chipurile lor. Erau îngroziți, chiar terifiați de ceea ce reprezentam pentru comunitatea mică din care proveneam. La vremea aceea nici nu prea înțelegeam ce se întâmplă în familia noastră și ce anume a declanșat anumite evenimente. M-au dus pentru câteva ore la un spital de la oraș, despre care am aflat ulterior că era de psihiatrie.
Sfătuiți de bunica și de câțiva săteni, ai mei au decis să renunțe la ideea cu spitalul, mai ales că medicul care mă consultase le spusese că nu am nimic. Așa că au hotărât să facem o călătorie, din localitate în localitate și din biserică în biserică, ajungând astfel la mai mulți preoți care mă adăposteau sub patrafirul lor și care îmi citeau ore în șir dintr-o carte groasă și mare, cu paginile îngălbenite. Mama și tata aveau o misiune clară în minte: preoții urmau să îmi citească din cărțile sfinte, pentru că doar așa puteau să alunge entitatea care m-ar fi posedat, despre care nici ei nu înțelegeau mare lucru. Știau însă atât de puține despre mine, fiul lor de 11 ani, care abătuse o ploaie de pietre pe acoperișul casei, într-o noapte de vară.
Nu puteam sub nicio formă să înțeleg ce se întâmplă cu mine, cu corpul meu și cu mintea mea în care domnea haosul. Recunosc, îmi plăcea tot acel haos pe care, fără să îmi dau seama, eu îl creasem în acea noapte de vară, cu miros de corcodușe puse la fermentat într-un butoi, într-o anexă de lângă casă. Locuiam împreună cu părinții și cu bunicii mei – oameni simpli și cu frica lui Dumnezeu, cum se zicea în trecut. Stăteam toți într-o casă măricică, la șosea, aproape de intrarea în satul Naipu, pe sensul dinspre București. Nu prea îmi plăcea matematica, însă eram bunicel la alte materii. Îmi plăcea îndeosebi să petrec timp afară, în aer liber, să mă plimb și să mă joc cu ce îmi pica în mână: cu căpăstrul vacii, cu uneltele lui tataie, cu lucruri pe care în general nu aveam voie să pun mâna, copil fiind – o seceră, o toporișcă sau niște cuie vechi pe care le găsisem prin podul grajdului.
În spatele curții noastre era câmp mare, cât puteam vedea cu ochii, lanuri de porumb și viță de vie, dar și alte culturi puse de săteni. Multe după-amiezi mi le petreceam hoinărind pe acolo, pe acele câmpuri pe care an de an sătenii din Naipu plantau altceva. Era modul meu de a evada de acasă, de a scăpa de gura părinților, de treburile la care mă puneau bunicii când ai mei nu erau de față.
Într-o seară de vară, după ce am venit pe întuneric acasă – fusesem cu doi colegi de clasă la pescuit, pe balta din Naipu – mama m-a luat în primire, supărată foc. Nu mai țin minte exact ce cuvinte mi-a zis, însă știu că nu era de acord să îmi petrec timpul în compania celor doi băieți. Și în timp ce ea vorbea, am gândit – doar am gândit pentru o fracțiune de secundă – că mi-ar plăcea să tacă naibii din gură și să mă lase să mă uit la televizor. În acea clipă, pe acoperișul casei s-au auzit niște sunete ca și cum ar fi picat niște obiecte grele din cer. Tataie, în izmenele lui albe, a ieșit pe prispă să vadă ce se întâmplă. Mamaia l-a însoțit, curioasă din fire, dar a rămas în urma lui pe prispă, la adăpostul acoperișului.
— Doamne ferește și apără! Plouă cu pietre, plouă cu bolovani pe casă, țipase mamaia îngrozită.
— Taci, fă, din gură, că aruncă ăștia ai lu’ Cofetaru’ cu pietre pe casă, că iar s-a îmbătat Tite.
— Gogule, nu e lucru curat, ascultă la mine. Tite nu e acasă, l-au dus copiii la București, la spital azi, că a căzut din căruță.
Mama a tăcut brusc și s-a dus să vadă ce se întâmplă afară. Aveam în curte un bec, instalat de un vecin la rugămintea tatei, ca să vedem pe unde călcăm noaptea, când mergeam la WC-ul din spatele curții. Becul ăsta începuse să pâlpâie, la fel și cele din casă, inclusiv televizorul din camera în care mă certase mama mai devreme. După mai puțin de un minut, au sărit siguranțele din panoul de electricitate și toată curtea a rămas în beznă. Îmi amintesc și acum că singurele sunete care se mai auzeau în clipele acelea erau respirația șuierătoare a bunicului meu, pe care o auzeam pe fereastra deschisă dinspre prispă, și pietrele și bolovanii care loveau acoperișul de tablă, la interval de câteva secunde, ricoșând în tabla încinsă de la razele soarelui de peste zi. Poc! Poc! Poc! Întocmai ca picăturile mari de ploaie de vară care se lovesc de pâlnia de metal pusă de mamaie pe gura unui butoi de plastic de sub streașină, în care strângea apa de ploaie ca să spele rufele cu săpun de casă.
Cred că totul a durat mai puțin de cinci minute, timp în care eu nu m-am mișcat din locul în care m-a lăsat mama. Nu m-am temut – și când spun asta, mă refer la persoana mea. Nu m-am temut pentru ei. Am simțit atunci, când s-a lăsat liniștea în curte, că mi s-a luat o piatră de pe inimă și am răsuflat ușurat, deși eram un copil care avea să meargă peste o lună în clasa a cincea, așa că nu mai trecusem prin situații care să mă facă să răsuflu atât de ușurat. Simțeam că făcusem ce trebuie. Nu îmi păsa nici cât negru sub unghie de găurile din acoperiș, de faptul că nu mai aveam electricitate sau de faptul că mamaie bâjbâia prin camere cu o lumânare aprinsă, fixată într-o cană cu mălai, încercând să aprindă într-o oală de lut câteva bobițe de tămâie pe care le scosese dintr-un sertar cu fel și fel de obiecte bisericești.
— Vezi, mamă, să nu dai foc la casă, o avertizase maică-mea, uitând complet de ora târzie la care am venit de la pescuit.
— Taci, fa, din gură! Lasă-mă să tămâiez, că știu eu mai bine. Mâine mă duc la biserică să vorbesc cu popa Gabi.
— Hai, bre, stai potolită. Altă treabă n-ai? O să râdă popa și cu curu’ de noi!
Schimbul de replici continuase pe același ton între cele două tabere formate din mama și mamaie, iar eu m-am dus la culcare mulțumit de mine. Era prima dată când mă simțeam lipsit de griji și pe deplin împăcat cu mine. Stăteam întins în patul meu, privind în tavan lumina care se răsfrângea de la becurile de pe stâlpii de pe șoseaua mare. Reușisem să o reduc pe mama la tăcere. Mă bucuram din plin de mica mea victorie și prinsesem gustul ei, care îmi amintea de o pară zemoasă și dulce pe care o primisem la biserică, de pomană, în urmă cu vreo săptămână, când o îngropasem pe vecina noastră, Oița.
La câteva zile după ploaia de pietre care se abătuse pe casa noastră s-a mai întâmplat un lucru comandat de mine. Îmi plăcea să le numesc „comenzi”. Când mamaie mă tot bătea la cap, ba să mulg vaca, ba să o duc la păscut, ba să nu mai bat mingea în curte, dădeam în mintea mea câteva „comenzi” scurte. Mă uitam într-o zi lung la oala ei cea mare în care făcea ciorbă, cu capac, pusă la loc de cinste în bucătăria de vară în care gătea aproape în fiecare zi. Știam cât de mult o îndrăgește și cu atât mai mult a meritat să dau „comanda” atunci. Am chemat-o în bucătărie, sub pretext că trebuie să îi spun ceva. Și sub privirile ei înmărmurite, oala a picat de pe dulapul cel mare, cu tot cu capacul ei greu de metal. A ieșit din bucătărie, strigând după tataie. Am început să râd de îndată ce a ieșit. Și am tot râs de ea și de fricile ei. Femeie simplă! Îmi dau seama acum, când sunt adult în toată firea – la fel cum am realizat și la 11 ani – că nu ar fi avut cum să înțeleagă vreodată ceea ce făcusem cu oala ei preferată de ciorbă, doar cu puterea minții.
Incidentele provocate de „comenzile” mele au devenit mai dese în acea vară din 2017, acum mai bine de trei decenii, iar tata, care până atunci nu îmi dădea prea multă atenție, a început să suspecteze ceva. Într-o zi era în grădină, săpa. Era unul dintre momentele rare când era treaz și cu chef de treabă. Făcea șanțuri adânci de 20-25 de centimetri, în care avea de gând să planteze ceva, nu mai țin minte ce. Mă uitam la el cum se chinuie în arșița verii să dea cu sapa în pământul bătătorit, pentru că nu mai plouase de câteva săptămâni.
Pentru că nu aveam ce face, am început să dau „comenzi” pământului pe care îl săpa. Pe măsură ce tata săpa, ca să facă șănțulețe, când se oprea și întorcea capul în altă direcție, pământul dat la o parte revenea înapoi în șanțul săpat anterior. Era nevoit să o ia de la capăt, iar și iar, neînțelegând de ce mahmureala de acum e mai aprigă decât celelalte pe care le-a mai avut. A continuat să sape până când s-a enervat că muncea în zadar. Orice ar fi făcut, șanțurile se tot umpleau cu pământul dat la o parte.
— O dau dracu’ de sapă, care s-o mai apuca să facă ceva în grădina asta, a scuipat dezgustat, aruncând sapa.
A intrat în casă și m-a văzut la fereastra care dădea spre grădină. Eu mă prefăceam că mă joc cu ceva și doar am ridicat ochii de pe jucărie. Nu am să uit privirea pe care mi-a aruncat-o în acea secundă. Știam deja că mamaie apucase să îi povestească ce se întâmplase în noaptea când plouase cu pietre pe acoperiș. Nu mi-a zis însă niciun cuvânt, doar m-a privit încruntat și a ieșit din casă, ca să își aprindă o țigară. A doua zi după incidentul cu săpatul, am prins frânturi dintr-o discuție a părinților mei cu bunica:
— Lenuțo (așa o chema pe mama), am vorbit cu popa și ne primește mâine dimineață cu băiatul. Zice că poate să îi facă o sfeștanie înainte de slujba de duminică.
— Mamă, ți-am zis că exagerezi. Nu înțeleg de ce insiști cu popa și cu biserica!
Tata tăcea, stătea într-un colț, în bucătărie, și își aprinsese o țigară. Puteam să simt mirosul de tutun ars și de la o distanță atât de mare, chiar dacă eram în curte și ei credeau că nu îi aud.
— Și dacă mă-ta are dreptate, fă? Dacă totul i se trage băiatului de la coliva pe care a dus-o în ziua aia, când am îngropat-o pe Oița lu’ Creangă, cum zice mă-ta? Eu încep s-o cred, zău!
— Du-te, mă, d-aci, că ești prost! Tu te iei după mama? Ce treabă are coliva lu’ Oița cu băiatu’ nostru?
Auzeam din tonul vocii mamei că toată povestea asta i se părea cusută cu ață albă. Nu voia să se lase convinsă cu una, cu două, de mamaie și de tata, de superstițiile lor.
— Fă, dacă sufletul lu’ Oița a intrat în băiat sau dacă îi dă târcoale ziua sau noaptea? Gândește-te puțin, că el era acasă când au căzut pietrele, era în bucătărie când a căzut oala lu mă-sa mare, și ultima oară, el se uita la mine pe geam când săpam în grădină.
— Da, era acasă. Și ce dacă era și se uita la tine pe geam? Pe Oița au îngropat-o ai ei cu tot ce trebuie, cu slujbă, cu popi, cu tămâiat, zisese mama înainte de a izbucni în plâns.
— Lenuțo, cu o sfeștanie popa o să facă bine, o să vezi, încercase mamaie să o îmbuneze. Băiatu’ o să fie bine. Trebuie doar să își găsească liniște sufletu’ lu’Oița, că a fost femeie necăjită toată viața ei, sărmana.
— Mamă, acum mă enervezi și mai tare! Știam eu că nu trebuie să-l las să ducă coliva, dar tu ai insistat! Ca de obicei, facem numai cum vrei tu!
Pe urmă tata i-a zis ceva în șoaptă, însă nu am putut să mai aud, pentru că în clipa aceea, pe casă au început să cadă niște bucăți de cărămidă roșie, dintr-o grămadă de moloz din curtea vecinului nostru, Tite, care căzuse din căruță acum câteva săptămâni. Ăsta dărâmase niște pereți ai casei, ca să facă o cameră mai mare, iar molozul îl lăsase gard în gard cu noi. De atunci trecuseră luni bune, iar tata îl înjura peste gard ori de câte ori avea ocazia.
Era ziua-n amiaza mare, nu era niciun nor pe cer. Puteam vedea clar cum bucăți de cărămidă și de zidărie de la peretele lui Tite se ridică în aer, la câțiva metri deasupra acoperișului casei noastre, iar apoi observam cu calm cum se ciocnesc de acoperișul de tablă, ricoșând și lovindu-se de acareturile de lângă casă. Ploaia de cărămidă și moloz a durat câteva minute bune, mai mult decât cea de data trecută. Când s-a făcut liniște într-un final, mama și tata au ieșit din casă.
S-au apropiat de locul în care stăteam, lângă pătul. Mă jucam cu o menghină mare fixată chiar la intrarea în pătul. În menghină strângeam, rotind un fier gros, un știulete de porumb, până când ieșea zeama din boabele dulci și crude. Le-am urmărit privirea părinților mei cum se mută de la mine către cercul de cărămidă și bucăți de zidărie care se formase în jurul meu. M-au luat de mână. În după-amiaza aia m-au dus la preotul din sat.
