Povestire scrisă de Maria Covaliu, aleasă de Ciprian Măceșaru la Creative Writing Sundays, pe 11 aprilie 2021, la tema „povestire despre singurătatea necesară creatorului”.
— Primul pas este să împart în etape componentele de care am nevoie. Unu la mână, capul, doi la mână, trunchiul, trei la mână, picioarele și la final coada. Le schițez pe toate, cap rotund, trunchi oval, picioare drepte, după care trec la detalii – urechi, ochi, nas, mustăți, labe. Nu prea mă pricep la desen, dar se înțelege că e o pisică.
Mihai notează indicațiile străinului într-un caiet stufos și tocit, plin cu instrucțiuni și schițe. După ce primește desenul final, îi comandă bărbatului berea promisă și îi mulțumește. Știe că e o propunere suspectă să dea o bere unui necunoscut dacă îi desenează o pisică cu explicații despre modul lui de lucru, știe că bărbatul de lângă el îl judecă și oscilează între a cere detalii despre motivațiile lui sau a-și bea berea în liniște. O secundă de liniște stânjenitoare, două, trei.
— De ce mi-ai cerut să îți desenez o pisică?
Viața lui s-a schimbat când a desenat o pisică pentru nepoata lui. Nu poate să îi spună toată povestea bărbatului pentru că nu ar înțelege, așa că ia o gură de bere și cântărește ce părți sunt credibile.
— Acum câteva săptămâni a fost ziua nepoatei mele. Știi oracolele de pe vremuri, cu întrebări despre melodia preferată, filmul preferat, de cine îți place din clasă? Acum se poartă oracolele cu animale și ea are un Pisicoracol, adică toți prietenii ei în loc să răspundă la întrebări îi desenează o pisică. M-a rugat soră-mea să îi desenez și eu una în loc de felicitare. Zis și făcut. Faza e că următoarea zi mă sună soră-mea revoltată că fetița plânge și nu vrea să mai iasă din cameră. La început nu și-a dat seama ce a apucat-o, nu o durea nimic, nu a supărat-o nimeni și fetița refuza să îi zică ce are. Într-un final, a găsit pisica desenată de mine aruncată lângă pat și și-a dat seama că asta era cauza. M-a nedumerit siguranța ei, totuși nu era o pisică înfricoșătoare, chiar am desenat-o cu plăcere. Am ripostat, i-am spus că sigur nu este ăsta motivul. A țipat la mine că și pe ea a făcut-o să plângă pisica și mi-a închis în nas. De atunci nu mi-a mai răspuns la telefon.
— Și acum vrei să înveți să desenezi o pisică adecvată pentru nepoata ta?
Mihai ia o gură de bere ca să aibă timp de gândire. Se întreabă dacă să oprească justificarea aici, într-un punct rezonabil, sau să continue. Nu poate să arate, trebuie să ascundă, dar vrea să vorbească cu cineva. Nu a mai desenat de ani de zile și dorința soră-sii l-a exasperat inițial, era un om ocupat cu badge și acțiuni la bursă, nu avea timp să deseneze pisici. Dar când a terminat desenul, a simțit ceva străin, care l-a copleșit și l-a încălzit, ca o încăpere plină cu lemne pe foc în sobă după un lung drum în zăpadă.
— M-a amuzat reacția soră-mii, așa că am desenat încă o pisică să le arăt și colegilor de la muncă. Să râdem de pisicile mele care fac copiii și femeile să plângă.
Străinul se uită ciudat la el, sau poate doar i se pare. E prea de tot că a mai desenat o pisică pentru colegii de la muncă, un om normal se oprea acolo. Telefonul de la soră-sa a trimis unde seismice care au frânt ceva în Mihai, în zona stomacului. Un cutremur de mațe l-a acaparat, cu o senzație de foame fără poftă de mâncare.
— Și ce au zis colegii de muncă despre desen?
— Nu le-a plăcut nici lor, zice Mihai cu ochii la sticla de bere și un zâmbet forțat pe față. Obrajii îi tremură.
E mai mult decât atât. Nici ei nu au înțeles desenul. Erau în sala de mese toți trei, Mihai, Diana și Marcel. Mihai le-a povestit cum și-a supărat nepoata și ei erau entuziasmați să vadă desenul, probabil se așteptau la o pisică sinistră, care dă coșmaruri copiilor, sau una foarte urâtă. Râs, zâmbete, relaxare, linguri care loveau castroane, furculițe care tăiau carnea. Apoi a venit desenul. Tăcere, încordare, angoasă. Nimeni n-a mai mâncat nimic, nimeni n-a mai spus nimic. Lui Mihai îi venea să plângă, intenționat i-a luat pe Diana și Marcel la prânz, cu ei se înțelegea cel mai bine. A încercat să râdă, să facă glume, să afle ce e așa greșit la pisica lui.
— Totul.
— Nu vreau sa vorbesc despre asta.
— Mă duc să fumez o țigară.
— Nu mai desena niciodată pisici.
Două săptămâni i-a urmărit pe Diana și Marcel, în lift, la toaletă, la locul de fumat, în birou.
— E de la ochi? E de la urechi? E de la culoare?
Ei îl evitau.
— Nu îți mai bate capul cu asta.
— Vreau să uit de pisica aia nenorocită.
— Lasă-ne în pace, suntem oameni ocupați cu badge și acțiuni la bursă.
Nu l-au mai chemat la masă de atunci, așa că a ajuns să mănânce singur. Orez.
— De ce nu le-a plăcut? întreabă străinul din bar.
— Nu știu, nu mi-au zis.
Nu voia să renunțe la pisica lui, tot ce trebuia să facă era să găsească pe cineva care să înțeleagă. A trimis mailuri colegilor de echipă cu pisica, dar nimeni nu i-a răspuns. A intrat în vorbă în lift, la cantină sau în spații comune cu oameni pe care îi știa din vedere și le-a arătat desenul. Colegii din birou au ajuns să identifice exact momentul când Mihai arăta desenul cuiva, pentru că el se caracteriza printr-o liniște bruscă și brutală, o înfundare în urechi. Când Mihai a constatat că nu mai urcă nimeni în lift cu el și că mereu este singur chiar și la orele de vârf când se formează cozi la fiecare etaj, foamea din stomac i-a urcat în gât. Frisoane, pustiu, cutremur în esofag, tensiune în amigdale. Ușile se deschid și nu intră nimeni.
— De ce îți pasă așa mult de un desen cu o pisică? îl întreabă bărbatul.
Mihai ia o gură de bere. Se uită în gol. Ar fi trebuit să se oprească la colegii de muncă. Dar nu a putut. Foamea îl rodea, îl obseda. Mai era o persoană căreia ar fi dorit să îi arate pisica, dar tot amâna momentul din teamă. O să îl mai vadă la fel după ce îi arată desenul? O să o mai vadă la fel dacă ea nu o să înțeleagă? Colegii de muncă, sora, nepoata, părerile lor nu contau dacă ea înțelegea. Erau logodiți de jumătate de an și foarte fericiți. Jucau șah, găteau paste și mergeau la cinema miercurea. Aveau planificată o vacanță în Grecia în vară. El se uita la meciuri, ea citea romane polițiste. Erau sincronizați. Armonie. Echilibru. Acasă.
Două zile nu i-a vorbit după ce a văzut desenul și a dormit la ai ei. Nopțile, Mihai a visat cădere. Cădere în prăpastie. Se trezea cu palpitații. Patul gol. Mergea la muncă. Liftul gol. Lua masa. Scaune goale. Ajungea acasă. Apartament gol. Vis cu cădere în gol. Foame în gât, cutremur în mațe, tensiune în tâmple. Nenorocita de pisică.
A treia zi ea a venit acasă cu trei pisici și l-a rugat să le deseneze de față cu ea. Ar fi vrut să refuze, să reziste, să lupte, dar era slăbit de atâta foame și cădere în gol. A cedat. A încercat. Nu a reușit. Ea vedea în desenele lui aceeași pisică care o tulbura și îi infunda urechile, la fel ca toți ceilalți. Dar nu putea să o piardă. Au făcut un pact, ca el să învețe cum se desenează o pisică normală, ca să lase incidentul ăsta în urma lor și să meargă mai departe cu logodna.
Așa a ajuns Mihai să aibă un Pisicoracol, un caiet gros pe care l-a umplut cu desene și instrucțiuni. A început cu tutoriale de pe internet, după care a colectat desene și explicații de la dentist, frizer, administrator și cine mai rămăsese dintre cunoscuții lui care nu i-au văzut desenul. Știa toate strategiile, pisică frontal în șezut, pisică lateral în picioare, pisică cu labele în față, pisică ghemuită. A redus construcția animalului la forme geometrice, capul un cerc, urechile și nasul triunghiuri, trunchiul oval inegal, picioarele linii frânte sau drepte sau doar ovale mici pentru labe. Pisici realiste, pisici din desene animate, pisici caricaturizate, pisici minimaliste, pisici, pisici, pisici, toate la fel de repulsive pentru ea, toate cu aceeași semnătură neidentificată a lui. A ajuns atât de disperat, că cere indicații de la străini prin baruri în schimbul unei beri. Nu a putut să scoată din el pisica. Pisica pe care se chinuie să o ucidă, să nu o mai arate nimănui niciodată. Dar nu rezistă. Foame în gât, cutremur în mațe, tensiune în tâmple.
— E greu de explicat, mai bine îți arăt desenul.
Mihai scoate din Pisicoracol desenul lui împăturit și îl întinde necunoscutului. Străinul deschide foaia și se uită la pisică. Nu e urâtă, nu e sinistră, e o pisică simplă, schițată din creion, care îl privește în ochi. Simte un gol în stomac, privirea pisicii străpunge ca un glonț. Glonț în creier. Simte gol. Cădere. Cumul de sentimente ascunse în sertare. Greața când și-a văzut iubita sărutând un tip în parc, furia când a fost dat afară de la Mega Image pentru că fura țigări, rușinea când a făcut pe el la fotbal în tabăra dintr-a patra, frica când s-a pierdut de mamă în piață și singurătatea pe care o simte în fiecare zi când ajunge acasă din bar. Emoțiile îl sufocă. Foame în gât, cutremur în mațe, tensiune în tâmple.
