Poezie scrisă de Adamantha Rev, apreciată de Livia Ștefan la atelierul de poezie Mornin’ Poets, pe 6 iunie 2021, la tema cercetarea și documentarea în poezie.
La etajul şapte mereu miroase chiar şi cei cu trei etaje mai sus
trei etaje mai jos îşi ţin respiraţia până la lift
îşi acoperă nasul pentru că la etajul şapte
în apartamentul 30, stă Virginia Golescu, proprietară a 36 de pisici
conform ultimului raport deşi nu se poate şti cu precizie
Virginia fiind văzută din când în când cu câte o pisică nouă
altminteri ea nu prea iese, cei mai mulţi o ştiu după miros
se zvoneşte că nu duce gunoiul că trăieşte-n mormane de plastic
nimeni n-a fost văzut trecând pragul uşii Virginiei în afară
de poliţistul de sector în afară de administratorul blocului
după un timp oamenii au încetat să facă plângeri era în zadar
unii s-au resemnat cu mirosul alţii s-au mutat preţul chiriilor a scăzut drastic
de când a început să aducă pisici s-a întâmplat după moartea soţului ei
nu mă puteţi face să renunţ la blănoasele mele atâta timp cât respir
unde scrie domnule că nu pot ţine animale pe proprietatea mea
pot ţine câte doresc. Cine să se îngrijească de ele?
Fac curat domnule, ce nu fac curat, vi se pare vouă că miroase
gunoiul s-a adunat acuma, aşa e când ai mai multe suflete-ntr-o casă.
Bine că sunteţi voi deştepţi, că vă lasă inima să treceţi
pe lângă bietele animale să le lăsaţi să moară-n stradă.
Nişte vecini i-au spart uşa cât era la cumpărături
şi-au făcut drum printre mormanele pline de tot felul de gunoaie
care păreau adunate de ani de zile, printre pisicile mieunând
din când în când apăreau la suprafaţă schelete de pisici bucăţi de blană
le venea să vomite cu tot cu măştile antigaz
pereţii erau îmbibaţi de murdărie dar şi de amintirile Virginiei copilăria ei fără mamă
şapte fraţi crescuţi de tata şi bunica, ciorba foarte apoasă, pâine cu zahăr la cină
soţul ei, fost poliţist care nu s-a mai întors după o tură de noapte
copiii ei nenăscuţi copiii ei blănoşi adoptaţi
ele sunt tot ceea ce am nu mi le luaţi urla ea
ca din gură de şarpe aruncând pe jos plasele cu mâncare
printre care câteva pachete cu boabe pentru pisici
ochii ei injectaţi cu sânge braţele gata să atace
unghiile lungi cu dâre negre înfingându-se-n corpurile bărbaţilor
ele sunt singura mea speranţă, singura mea mângâiere
afară cu voi bandiţilor că vă dobor
îndrăzniţi să intraţi în casa unei bătrâne să-i mâncaţi zilele
picioarele lor împotmolindu-se înaintând cu greu ca într-o mlaştină
făcându-şi loc ca prin junglă, armata de pisici cu comandantul lor de încredere
atacându-i din toate părţile, afară cu voi nenorociţilor
plânsetul ei în hohote răsunând pe hol încă câteva ore.
