Poem scris de Naomi Bîldea, la Atelierul Mornin’ Poets #107, cu Ștefania Mihalache, din 30 martie 2025, la tema „Fără Om”.
îmi sărut pe fruntea de sus pisica cu două capete
eu, ca o mamă a răniților de plastic.
nu mă grăbesc, anatomia mi se umflă iminent, distinctiv,
similar tavanelor de bloc sub forța ploii:
ce act violent, materia,
îmi zic.
nu e doar vorba de responsabilizare,
ci coabitare. mă întind și ocup spațiul amândurora
din oricare punct aleator în altul,
gata de revoltă,
un tanc de carne care nu mai știe de unde până unde e războiul,
așteaptă revoluția care niciodată nu vine.
am fost acolo când s-a materializat
ca un Iisus al microplasticelor.
am văzut cu ochii mei minunile, toate 37,
performate cu timiditate, blândețe, prima gură de aer
luată după multă furtună.
am plâns împreună. am fost fericite pentru noua geneză a lumii
sub lumina led a dormitorului, îmbrățișate
și mi-am zis că ea va fi cea care o să ne salveze.
să ne elibereze. să ne mântuiască
pe toți,
sub greutatea asta. e o chestiune de etică,
diferența rar documentată dintre polimer și os,
lapsus și foame, acolo unde
fiecare patron își mănâncă pe jumătate pâinile și se ascunde
sub casele altora, un copil
care nu a învățat încă ce e frica. un sân care veșnic produce.
un cuib de păsări distrus cu pietre la primărie, sub geamuri.
un roman de dragoste despre viol.
un viol inspirat de un roman de dragoste.
12 drumuri flămânde și desculțe pe care le faci
pentru 500g de pâine la care mâncați 7 oameni. 6 copii.
o pată din sângele altcuiva pe blănița
unei pisici gestante.
un preot care refuză să îngroape.
o lesă care, după zece ani de nepurtare, se aruncă.
conceptul de groapă comună,
împărăția ei de carne.
sărutul pe fruntea de jos,
pe care îl ofer pisicii mele cu două capete,
ca să îi cer iertare.
