Povestire de Sorana Chiru, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays pe 1 noiembrie 2015, la tema „o proză scurtă în care să aplicați ceea ce spune Robert McKee în acest capitol din Story: True character can only be expressed through choice in dilemma. How the person chooses to act under pressure is who he is – the greater the pressure, the truer and deeper the choice to character.”
De unde stă, îi vede pe amândoi. Ea, rezemată cu tot spatele de fotoliul moale, își aruncă din când în când părul negru peste umăr, dezvelind un obraz rotund și alb, ca o lună de vară. El, aplecat puțin în față, sprijinit cu coatele pe genunchi și cu bărbia în palme, privește scena cu chip obosit. Par separați, fiecare prins în lumea sa interioară, și în același timp împreună, înăuntrul unui bloc compact de aer, clar diferit de cel respirat de ceilalți. Separați împreună de restul lumii, definiția intimității, se gândește. Ridică apoi din sprâncene, mirată de ce idei îi pot veni în astfel de momente.
E obosită. Se cufundă în catifeaua scaunului până aproape se face covrig. Aude foșnetul sălii și replicile de pe scenă ca venind de departe, printr-o ceață grea. Închide ochii și lasă toropeala să i se așeze în corp. Când în sfârșit reușește să se relaxeze, îi revine senzația de greață cu care s-a trezit dimineață.
Visase că scotea rufele din mașină. Erau de tot felul: haine și așternuturi, albe și colorate, încâlcite și cu toate culorile amestecate una în alta. Se trezi cu gura uscată și cu o senzație de panică pe care învățase să o ignore. Când ridică jaluzeaua de pe singurul ochi de geam din cameră, văzu că începuse să ningă și asta o mai liniști.
Se peria, când observă în oglindă verigheta pe inelarul stâng. Desigur că știa că e acolo, era acolo de șapte ani. Astăzi însă o observa parcă pentru prima oară, pentru prima oară în mult timp.
Își petrecu dimineața făcând mâncare și curățenie și pe la 11 plecă de acasă în mare grabă, fără să se machieze. Trebuia să ajungă la înmormântarea colegei ei de birou, o fată pe care nu apucase să o cunoască prea bine în luna în care lucraseră împreună.
Îl sună la ora la care vorbeau la telefon de obicei când el era plecat din oraș. Moartea asta neașteptată m-a întors pe dos, îi spuse, în timp ce băga o fisă în automatul de cafea din holul instituției. Nu știu de ce sunt așa sensibilă în perioada asta. Nu-și amintește ce i-a răspuns el, pentru că replica lui a coincis cu zgomotul făcut de metalul căzut peste monedele aflate deja în aparat și se întrebă dacă printre acele fise nu era vreuna pe care colega o folosise să își ia cafea zilele trecute. Din cauza acelui gând uită și să-i spună că și-a luat bilet pentru seara aceea la o piesă nouă. După ce închise telefonul, își petrecu puținul timp cât stătu la serviciu făcând ordine pe birou, aruncând din hârtii și sorbind din cafea. La șapte, când coborî în parcare să meargă la teatru, ninsoarea se oprise. Nu era nimeni pe stradă, nicio mașină, nimic nu se mișca, zăpada era neatinsă, viața parcă nu începuse.
Scena e împărțită în două de un paravan. În dreapta, bine luminată, bucătăria ei. În stânga, el într-un bar în care intră doar lumina pe fereastra prin care se distinge strada acoperiră de zăpadă și o mașină. Ea e în pijamale, se învârte prin bucătărie făcând diverse: spală un vas, curăță cartofi, amestecă în oală. El fumează și bea dintr-o ceașcă de cafea. Se aud foarte slab acorduri de jazz. Telefonul ei sună. Se șterge repede pe mâini și răspunde.
Ea (cu o undă de panică în glas): Ce faci? Pe unde ești?
El (liniștit): Ce să fac, beau o cafea. Într-un bar, pe șosea. E blocat tot.
Ea (cu reproș în glas): Trebuia să fi plecat ieri, ai fi fost deja acasă. Dar na, iar ai făcut cum ai vrut tu.
El (trăgând din țigară): Nu puteam pleca ieri, ți-am explicat.
Ea (încruntându-se): Ce faci, fumezi?
El (risipind fumul cu o mișcare a mâinii): Nu.
Ea (aproape neașteptând răspunsul lui): Unde ai să dormi?
El (trăgând din țigară): Au câteva camere aici, e un fel de pensiune.
(trei secunde de tăcere)
Ea (mușcându-și ușor buza): Cu cine ești?
El (răspunde dintr-o suflare, cu o fracțiune de secundă înainte ca ea să-și termine întrebarea): Cu nimeni. Singur. Cu cine să fiu?
Se îndreaptă de spate, se așază pe marginea fotoliului și se uită spre ei. Părul ei. Părul ei negru. Părul ei negru tuns franțuzește. Impecabil. Curat și parfumat. Se simte murdară, neîngrijită, mirosind a mâncare, cu gura prea mică, de pe care s-a șters probabil și ultima urmă de ruj.
Iese grăbită în timp ce toată sala aplaudă în picioare actorii veniți la rampă. Înainte să ajungă în parcare o sună niște prieteni care insistă să meargă cu ei la un vin fiert, în ciuda încercării ei de a refuza politicos, spunând că e obosită, că nu e cea mai bună companie. Acceptă în cele din urmă să se vadă cu ei la restaurant peste un ceas, cât merge acasă să se schimbe.
Acasă, bagă fierul de călcat în priză și caută în dulap o bluză pentru petrecere. Întinde bluza pe pat și în secunda următoare are sentimentul zădărniciei. Pune fierul jos și își sună prietenii să se scuze, nu mai poate veni, nu se simte foarte bine. Cu altă ocazie, sigur. Ne auzim, pa. Scoate fierul din priză și pune bluza elegantă la loc în dulap. Se așază pe marginea patului, își scoate șosetele și le face ghemotoc. Își aduce aminte de visul cu mașina de spălat. Merge în baie și deschide cuva. E plină. A uitat de rufe, nici nu-și amintește când le-a pus la spălat. Sunt cleioase, miros a putred și aproape că le simte gustul.
