PICĂTURA CHINEZEASCĂ

Povestire de Florin Spătaru, aleasă de Adrian Schiop la Creative Writing Sundays pe 28 februarie 2016. Tema a fost la liber. Motivul alegerii „pentru că a ales drumul dificil și risky, cu mizantropie, ură de sine, subversiune etc. și are, să-i zic, conștiință artistică superioară.”

Cînd am ajuns prima oară în Bucureşti, am crezut că asfaltul o să mă înghită. Îmi plăcea trenul care mă adusese, în ciuda mirosurilor pestilenţiale şi a celorlalţi oameni care se îngrămădeau ca puricii. Şi eu printre ei, căpuşasem aerul, şerpuisem prin desişul de gesturi inconştiente, ameţisem de la mişcarea continuă, rămăsesem cu privirile pierdute, oglindite în geamurile spălate doar de ploaia care întărise garnitura din cauciuc, devenită piatră fărîmicioasă. Fereastra avea peste tot dîre de rugină. Mă uimea liniştea plictisită în care se mînca, se citea ziarul, se spiona cu coada ochiului. Căpuşele mergeau în burdihanul şarpelui metalic spre îmbîcseala de beton. Calea ferată era o tăietură, o rîpă lungită la refuz. Nu o brazdă ce urma să fie mîngîiată de vînt şi împinsă de firele de iarbă, ci o rană unsă mereu cu funingine pentru a lăsa o cicatrice urîtă.

Gara de Nord era o mare de praf murdar şi slinos. Am ajuns la metrou şi coşmarul de beton subpămîntean m-a captivat. Nu ştiam ce să zic atunci cînd am ajuns la facultate şi mă făceam că înţeleg glumele tuturor. Mergeau în turme mari şi nu se uitau niciodată la cer sau la vreun copac. Călcau în picioare verdeaţa şi împrăştiau în neştire un noroi lăbărţat. Nu îi înţelegeam, iar ei se uitau chiorîş pentru că nu rîdeam suficient. Uneori, cînd prelungeam prea mult tăcerile, se uitau la mine cu milă.

Pe asfaltul dinspre Splai, un şir lung de păpădii anunţa Grădina Botanică. Toată o volbură tremurată în care-şi băga botul bălos şi greu termocentrala înfiptă ca o ţepuşă în cocoaşa Dîmboviţei. Zidurile drepte se opreau în smocuri de neghină. O ocoleam rapid şi ajungeam pe aleile plesnite, sub care nu mai încăpeau rădăcinile castanilor. Mă plimbam ore întregi şi mîngîiam iarba şi scoarţa copacilor. Atît de mulţi pe care nu-i cunoşteam. Adunam mereu ace de pin pe care le frămîntam în buzunar pînă în camera de cămin.

Cînd am simţit mirosul mi s-a părut că nu-i cine ştie ce. Toţi erau cu ochii deschişi pe jumătate şi fumul plutea greu. Cu ciupercile a fost şi mai bine, alergam în jurul becului ce se topea într-o serie de cerculeţe fuchsia. Pentru prafuri nu aveam bani. Îmi plăcea mirosul ţigărilor babane şi cînd nu aveam de unde face rost, cumpăram vărsate de toate felurile. Voiam să fumez toate mărcile, mestecam mereu din fiecare cîteva fire de tutun. Uneori, simţeam căldura soarelui pe limbă, de cele mai multe ori rămînea gustul de gudron.

Am intrat în ea pentru că părul ei mirosea a tei. Habar nu aveam ce să fac, dar ea se bîţîia ca o nebună. Vălurelele aveau gust de muşeţel, o beam pe toată pe nerăsuflate. S-a ridicat şi m-a pus să o strîng de gît. Ochii ei mari se uitau fix. Strîngeam din ce în ce mai tare. Pumnii ei firavi se loveau ca muştele de braţul meu. Vinişoarele din ochi pulsau sălbatic. Gura i se căsca mare. Cîteva şuviţe s-au desprins din mănunchi ca nişte petale. Mişcarea lor m-a oprit. M-am îmbrăcat şi am plecat. Simţeam nevoia să miros flori de zarzăr.

Am mîini de măcelar, de ţăran ce trebuie să tragă de coasă, să-şi tăbăcească pielea pînă cînd devine abrazivă şi împunge moleşeala trupului crescut în grăsimi nealtoite. Mîna grea ce se prăvale peste luciul lemnului într-un ritm secular. Nechezatul nestăvilit la auzul foşnetului de pădure. Rîdea în timp ce fuma şi-mi spunea că-s nebun. Mă lăsa să spun tot ce-mi trecea prin cap şi îşi ascundea mîinile sub puloverul meu. Mergeam desculţi pe iarbă şi pe sub cîte o salcie mă lăsam moale în poala ei.

Avea tălpile bătătorite de la dans. Mă uitam la ea cum îşi pregăteşte picioarele pentru poante. Degetele bătute, înfăşate, presate tremurau de încordare. Îmi plăcea să-i spăl picioarele pline de răni şi vînătăi. Tresărea, iar apoi ne beam ceaiul. Nu mai ştiam care era ziua în care a plecat de tot. Am recunoscut trifoiul presat pe care îl lăsase în plasticul de la pachetul de ţigări. Nu aveam bani să mă îmbăt aşa că m-am împrumutat. M-am trezit a doua zi cu geaca plină de ciulini.

Trecătorii călcau în picioare dudele albe şi grase. Nimănui nu-i păsa de pom. Tălpile pantofilor stîrceau covorul parfumat. Am îngenuncheat şi am început să sorb sucul dudelor dintre crăpăturile asfaltului. Costumul de interviu se pătase, dar eu nu mă puteam opri. Doi poliţişti au venit să mă ia la întrebări, dar eu continuam să-mi tăvălesc faţa prin praf. Au vrut să mă ducă la secţie, iar eu am început să rîd. Nu mă puteam opri.

Pe aleea pe care mergeam se auzeau sunete de flaut. Un buton roşu fusese desenat cu creta pe asfalt, dacă apăsam pe el, se dărîma lumea? M-am descălţat şi am început să fug prin troscot. Peste tot erau cioburi şi răgălii, dar nu mă interesau. Am văzut un tufiş mare plin cu măceşe şi m-am aruncat cu toată viteza în el. Rănile zvîncneau de peste tot, dar eu molfăiam fericit bucăţelele cărămizii.

De ieri mi-au legat mîinile strîns de tot. Cu fruntea în colb, mă uit la un şir de furnici. Curioase, mi se urcă într-o nară, dar renunţă. Au miros de pămînt proaspăt. S-au oprit la obligeana subţire. O frunză era aproape uscată. Îmi înţepenise gîtul şi nu-mi mai simţeam braţele. Pe undeva, prin cap, auzeam un rîset din toată inima, o fată care închidea ochii cînd stătea în brațele mele, o fată care mirosea a tei. Pe față am picături, furnicile s-au întors să se adape.