Povestire scrisă de Roxana Farca, aleasă de Lavinia Braniște la Creative Writing Sundays, pe 15 septembrie 2024, la tema „Concizie și rescriere – o proză scurtă de 15.000 de semne sau mai mult (pe o temă la alegere), apoi rescrierea ei în cel mult 8.000 de semne”.
Dacă ar fi fost după cum gândea el, s-ar fi mutat de tot pe barcă. Ar fi donat toate lucrurile care se umpleau de praf în casă și ar fi luat totul de la zero. Simplu, studențesc, spartan. Fără bătăi de cap, fără menajeră care să navigheze cu dificultate printre rafturile pline, fără ore de contemplat dulapul în căutarea a ceva care să poți pune pe tine când ai atâtea, dar nu ai niciodată ce. Ea nici nu a vrut să vorbească despre asta. Parcă dispăruseră și urechile de pe capul ei frumos. Uneori, rareori, întorcea spre el o ureche mică, cea dreaptă, acolo unde i se așeza mai frumos o buclă, dar când el încerca să deschidă subiectul, ea scutura din cap și uite așa se duceau naibii și bucla, și auzul, și sexul pentru o săptămână, mai ales dacă luna era în primul pătrar. El nu era interesat de astronomie sau de o locuință pe lună. Tot ce-și dorea era o barcă mică, cochetă, romantică, pe apă. Și libertatea de a naviga oricând. Posibil, accesibil, pe planeta asta. Ea își dorea echilibrul și pacea sufletească. Imposibil, inaccesibil, extraterestru.
O vreme nu a zis nimic și s-a înfuriat doar când ea nu era de față. Ajunsese să nu mai poată nici visa la barcă fără ca ea să nu-l privească disprețuitor, așa că se reapucase de fumat numai ca să aibă un pretext să iasă din când în când singur, pe balcon, fără poliția gândurilor în ceafă. Într-o zi, la țigară, în timp ce privea monotonia balcoanelor de vizavi, s-a hotărât. La naiba, avea deja avansul, știa ce barcă își dorește, aranjase pentru un loc în port. Ei îi era doar teamă. În trecut, îi spusese că poți pierde atât de ușor o barcă, o furtună în port și gata! Cum să te muți într-o casă care se poate duce la fund la prima furtună mai serioasă? Prăpăstii de babă. Cu o barcă ar fi putut pleca aproape oricând și ar fi ales cele mai frumoase golfuri, pustii, doar pentru el și ea. Sigur că exista un risc, dar poate că barca asta atât de disputată era tot ceea ce aveau nevoie ca să readucă puțină aventură în relația lor. Depindea doar de el.
Nu a trebuit decât să trimită un mail și barca a fost a lui. A făcut și un împrumut, ca să nu cumpere o ambarcațiune la mâna a doua. Strălucea ca un diamant, atunci când el și-a luat inima în dinți să o invite în port. I-a oferit un pahar de șampanie, pe punte, la apus. Putea să fie primul dintr-un lung șir de clipe fericite. Ea a admirat confortul, l-a lăudat pentru bunul gust cu care amenajase interiorul, dar a spus că vor înnopta altădată acolo. Era lună nouă, prefera o noapte odihnitoare în patul ei. El a crezut că o victorie este suficientă și nu s-a supărat. Au plecat spre apartamentul lor ținându-se de mână.
Ea cobise. Peste noapte o furtună a lovit portul și mai multe bărci nu au mai putut fi salvate. El și-a întors ochii dinspre mare și nu a mai privit înapoi. Din banii recuperați de la asigurare a plătit avansul pentru o cabană mică, într-un sat izolat, mai sus de malul râului. Aici putea să aibă o barcă mică de pescuit și să se bucure măcar de apropierea apei. Ea i-a promis că va merge cu el, în weekend-uri, când se mai încălzește vremea. El a sperat că o va putea ierta. În prima zi cu soare au plecat spre noua casă. Erau multe de reparat și strâns, dar el s-a oferit să se ocupe de tot, cât se odihnește ea, la soare. A scuturat un șezlong de praf, a alungat păianjenii și a invitat-o să se așeze.
S-a apucat să adune mai întâi frunzele moarte și și-a adus aminte cum le ardeau țăranii, pe vremuri. Nu le da foc, a strigat ea din șezlong, ridicându-și pălăria de pe ochi. Sau du-te măcar mai departe cu ele, sunt prea aproape de casă. El a râs și i-a spus că iar gândește ca o babă prăpăstioasă.
Și-a aprins o țigară și a fumat-o liniștit, pe o buturugă. Dacă la mare încetase să se mai gândească, la obiceiul acesta nu putea renunța. Fumatul pe balcon se integrase perfect în rutina zilelor care se scurgeau, fără să se jeneze că seamănă atât de mult una cu alta. Dacă ar fi fost cu adevărat de genul feminin, fiecare zi ar fi trebuit să poarte măcar altă haină în monotona petrecere a vieții, măcar atât. Nu mai exista niciun fel de atracție. Nici pentru ziua de mâine, nici între ei doi. Parcă se scufundase odată cu barca. Dar el plănuia să facă din cabană un cuib în care să se bucure de mai multă intimitate și, cine știe, poate că aerul curat și un pahar cu vin bun, în fața unui șemineu, ar fi ridicat la suprafață epava relației lor.
A privit-o cum stătea liniștită pe șezlong. Arăta încă bine, i-ar fi plăcut să o ia pe sus și să o arunce în frunze, să o audă oftând și chicotind, apoi să îi culeagă frunzele uscate din buclele ei ofensate de deranj. Dar s-a hotărât să nu facă nimic, poate că nu era încă momentul, mai bine îi mai dădea puțin timp, să se obișnuiască cu locul nou, să-și adâncească rădăcinile acolo. Cu chiștocul țigării a aprins o bucată veche de ziar și a aruncat-o în mormanul ordonat de frunze.
Acoperișul s-a aprins mai repede decât și-ar fi putut imagina oricine. Până au ajuns pompierii în satul uitat de lume, din casa veche de lemn nu mai rămăsese decât un morman negru care fumega înnecăcios. A cobit, mi-a spus el la telefon, o săptămână mai târziu. Am dat divorț, nu vreau să o mai văd vreodată.
