Poem scris de Ioana Florescu, la Atelierul Mornin’ Poets cu Monica Manolachi, din 12 februarie, la tema personificării unui râu pe care cursanții îl cunosc.
„m-au ajuns blestemele lu’ taică-tu”,
îmi strigă mama în telefon.
îi simt furia și neputința în voce.
nu există punte de legătură după ani de abuz emoțional
și nu plătesc vreo taxă pe Styx
pentru sufletul tău, tată.
nu navighez râul și, oricât aș căuta,
nu mai am loc în buzunare de mărunțiș pentru tine.
în schimb, stau câte 90 de minute la terapie,
încercând să-mi explic de ce mă doare o lipsă,
pe care oricum am mai simțit-o și înainte,
și care mai e sensul doliului
atunci când de cineva te desparte nu numai distanța fizică,
ci ani întregi de distanță emoțională?
pentru dezvoltarea armonioasă a copilului dumneavoastră,
petreceți împreună cel puțin 30 de minute în fiecare zi.
și poate de aceea amintirile cu tine
sunt ca piesele amestecate de puzzle, din care lipsesc câteva bucăți,
de care îmi dau seama abia la final.
nu te-am cunoscut cu adevărat
oricât mi-aș fi dorit
tu nu știai să-mi fii părinte
și eu nu puteam să-ți fiu aproape.
despre morți, numai de bine
oriunde te-ar purta Styx-ul
acum ești liber
nu te mai ține nimic aici, nici măcar suferința
ai făcut tot ce ai putut
și în sfârșit e suficient
