Povestire scrisă de Simona Goșu, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la Creative Writing Sundays, pe 23 octombrie 2016, la tema „dialog”.
În ultima vreme se vaită că o doare şi piciorul. Şi-a luat baston şi-l ţine în hol, la intrare, în cuierul nostru vechi, dar nu îl foloseşte. Intru în bucătărie şi îi las pâinea pe masă. Se mişcă greoi în halatul ei lălâu, cu flori decolorate, între bucătărie şi cămară. Cu dreptul calcă mai mult pe vârf şi scoate câte-un icnet la fiecare pas. Mă fac că nu aud.
— Sărut-mâna, ce faci? o întreb şi rămân în picioare cu ochii pe geamul din bucătărie. Nu îmi răspunde. O aud cotrobăind pe rafturile din cămară şi icnetele îi însoţesc fiecare mişcare.
— Mă chinui, ce să fac? Nu vezi ce greu merg? Îşi trage un scaun de sub masa mare din mijlocul bucătăriei. Îşi pune ochelarii şi răsfoieşte o revistă, cu un creion în mână.
Mă uit la pânza de păianjen care atârnă de perdeaua de la geam. Văd firicelele albicioase care se unduiesc din când în când. Suflu uşor în ele, se înalţă şi mai mult. Un fir alb de păr se desprinde din ţesătură şi pluteşte, ajunge pe masa mică de lângă geam. Cade pe cutia roşie, pe care scrie mare Metoprolol. Masa e plină de folii şi flacoane, cutii albe, colorate, cu medicamente; un tensiometru, un termometru vechi, multe numere din Formula AS şi teancuri de reviste cu integrame, pline de praf, cu marginile îngălbenite.
— Mai ai nevoie de ceva? o întreb şi mă aşez pe canapea, cu faţă către ea.
— Ce să am, n-am nevoie de nimic. Sănătate să fie, că restul…
— Eu plec mâine seară, să-mi zici, te rog, dacă vrei să-ţi mai cumpăr ceva.
— Am tot ce-mi trebuie, nu vreau să-mi iei nimic. Şi unde ziceai că pleci tu acu’, de Paşte?
— Plecăm mai mulţi de la serviciu – o excursie.
— Da, da’ unde? mă întreabă în timp ce-şi piaptănă cu mâna părul alb şi încâlcit.
— La Roma, îi răspund şi îmi mângâi barba. Mamă, vrei să bag eu perdelele la maşină?
— La Roma? Şi ce să faci tu la Roma? Da’ n-ai mai fost la Roma?
— Parcă sunt pline de praf, îi zic şi mă ridic. Apuc perdeaua, o scutur uşor şi pânza de păianjen tot nu cade. O trag şi mi se agaţă de degete, tresar. Bag mâna în chiuvetă şi scap de ea sub jetul rece de apă.
— Pe ce mă şterg şi eu? o întreb şi caut pe lângă chiuvetă un ştergar.
— Şi de Paște aşa pleacă lumea în excursie, taman la Roma?
Nu găsesc nimic de şters, mă caut în buzunar şi dau de-un şerveţel mototolit. La mijloc e lipită o gumă de mestecat. Mă şterg cu marginile şi îl arunc la coşul de gunoi, sub chiuvetă. Îmi trec de câteva ori faţa şi dosul palmelor pe blugii mei noi.
— Mamă, hai să le dau eu jos pe toate, le bag la un program mai scurt şi, până plec, ţi le şi întind, se usucă imediat atârnate.
— Ce să bagi?
— Perdelele, să le spălăm.
— Ce treabă ai tu cu perdelele? Dă-le încolo, că le-am spălat de Crăciun, sunt curate. Cine să le murdărească? Că nu mai am copii. Sau mi-aduci tu vreunul?
— Hai, mamă, te rog eu, mă laşi?
— Fugi de-aici, ce, eu le spăl la maşină? Astea se spală de mână. Zi mai bine cu cine pleci? Ai vreo iubită, te pomeneşti. Şi-o duci la Roma, ce să zic – şi de Paște. Că şi pe mine m-a dus taică-tu… la balamuc. Lasă că acum o duce pe Doina lui, nu i-ar fi ruşine. Om bătrân să bată lumea cu nenorocita aia, prin autocare. Ce să zic, o duce pe Doiniţa la plimbare. Să se însoare iar la 70 de ani, nu l-ar răbda pământul. Şi de mine, numai şi-a bătut joc o viaţă întreagă.
— Le bag eu la spălat, îi zic şi mă ridic pe vârfuri să ajung la galerie.
— Nu bagi nimic, îmi zici tu mie ce să fac. Tu ştii cât mi-a venit mie curentul în iarna asta? Tu crezi că eu îmi permit să mai fac consum acum şi cu perdelele? Spală-le de mână, dacă zici tu că sunt murdare. Şi cât stai acolo?
— Păi ştiu cât ţi-a venit curentul, îi răspund şi continui să desfac perdeaua, bridă cu bridă. Doar eu am plătit factura. Nu stau mult, cinci nopţi.
— Păi ziceai că nu ai bani, văd că de excursii ai, îmi zice şi se mişcă de pe o parte pe alta în scaun.
— E un bonus de la serviciu – ca un premiu adică, îi spun în timp ce duc perdeaua în baie. Le dau jos şi pe cele din sufragerie şi din dormitoare. Le bag la spălat şi mă întorc în bucătărie.
— M-ai înnebunit cu serviciul tău, toată ziua vă plimbă ăştia în excursii. A luat-o razna lumea. Zi, mă laşi singură Paştele ăsta? mă întreabă fără să-şi ridice ochii din revistă.
— Ce faci acolo? Integrame? o întreb şi mă prefac interesat. Vezi că le-am băgat pe toate la spălat, sunt la programul cel mai scurt. Le pun eu la loc, se usucă repede.
— Integrame, da, ce să fac şi eu toată ziua. Mi-a zis doctorul să-mi folosesc creierul şi, cică, să nu stau singură orice ar fi – îmi zice mereu de boala aia, Zai-nu-ştiu-cum.
— Alhzeimer?
— Da, aşa. Cică apare la vârsta mea.
— Ei, lasă, mamă, că nu o să faci tu. Tu să ai grijă cu tensiunea, mai puţine dulciuri, fără pâine.
— Ce prostii vorbeşti, ce, eu mănânc pâine? Păi trece ziua şi eu uit să mănânc, beau o cafea, mai un covrig şi cam atâta. A, şi mere – de-astea mănânc, de ce să zic, că-mi plac.
— Vezi că şi covrigii sunt ca pâinea, tot făinos. Parcă te-ai mai îngrăşat.
— Nu-mi duce tu mie grija. Mi se pare că tu te-ai mai împlinit.
— Ba am slăbit, nu vezi?
— Da, da, şi dă din cap, strâmbă din gură tot cu ochii în revistă.
— Deci aşa, Răducule.
— Ce, aşa? o întreb în timp ce îmi verific mailul pe telefon.
— De Paște, o mamă bătrână şi bolnavă stă singură, fără băiatul ei? Lasă, poate de data asta mă duc de tot şi o să văd şi eu florile de la rădăcină.
— Iar începi, îi zic şi mă ridic de pe canapea. Cum singură? Nu stai cu soră-ta şi cu unchiul Fane? Ce naiba ai, măi mamă?
Mă duc în baie şi dau drumul la robinet, las apa să curgă şi ţâşneşte peste tot, pe lângă robinete.
— Ce am? mă întreabă tare, din bucătărie, păi lor le vin copiii. Ei o să stea în ziua de Paște cu copiii la masă, cu nepoţii. Poate merg şi la Înviere.
Opresc apa şi arunc un ochi la maşina de spălat, mai are câteva minute până la final. Rămân în hol. Mă uit la ceasul de la mână. Stau acolo, pe întuneric şi îi strig.
— Păi stai şi tu cu ei, cu copiii lor, cu nepoţii. Ciocneşti un ou, nu eşti deloc singură, eşti cu familia. Sau vrei şi tu nişte nepoţi?
— Păi tu ce crezi, normal c-aş vrea şi eu nepoţi.
— Serios? Iar te-a apucat dorul de nepoţi? Şi, să zicem că ai avea nepoţi, ai fi în stare să ai grijă de ei, să stai cu ei câteva zile, o săptămână, nu mai mult – cum stă mătuşa Ile?
— Lasă, că Dumnezeu e sus şi vede. Stă soră-mea, de nu mai poate, cu copiii lui văr-tu şi-ai lui vară-ta. Cât e ziulica de mare, stau toţi patru la televizor şi tot cumnată-miu le dă de mâncare, el îi bagă în pat, că ea, n-are nicio treabă, se odihneşte.
— Păi parcă ziceai că unchiul Fane e mereu afumat, cum poate să aibă grijă, aşa afumat, de nepoţi?
— Ei, uite-aşa bine, are grijă de ei afumat, cu ţuica lângă el. Mie, singură, fără bărbat, mi-ar fi greu să văd de nepoţi. Dar, lasă asta, fă tu nepoţi, că o vedea maică-sa de ei. Nu-i faci pentru mine.
— Ba pentru tine i-aş face, că eu, unul, n-am nici timp şi nici cu cine să îi fac. Dar aş face doar să te fac pe tine fericită, să ţi-i aduc ţie, să nu mai stai singură, să nu faci Alhzeimer, că, în rest, le ai pe toate. Mă uit la ceasul de pe perete, e linişte acum şi-l aud cum ticăie tare, fără rost. Amân să mă întorc în bucătărie.
— Păi, da, cine să mai meargă toată ziua în excursii, îi răsună vocea clar, apăsat în liniştea şi întunericul din hol. Puteai să ai copii mari acum, ca verii tăi, puşti de şcoală. Dar ce să faci, cu copii e greu să te plimbi. Eu, păcatele mele, n-am mers în nicio excursie cât erai tu mic. Toată ziua stăteam cu tine în casă şi taică-tu, după muieri. Şi-acum, la fel, stau numai în casă şi aştept să mai dea careva pe la mine, să vadă dacă n-am murit.
— Păi dau eu, mamă, pe la tine, aproape în fiecare zi. Şi uite, n-ai murit. O aud cum se ridică de pe scaun. Păşeşte anevoie, cu aceleaşi gemete scurte şi adânci. Se lasă în canapeaua veche cu arcurile care se vaită sub apăsarea ei, cu zgomote prelungi.
Şi nu mă duc la ea, mă întorc în baie. Scot perdelele din maşină, le împăturesc, le pun în ligheanul roşu de plastic. Le-agăţ pe cele din dormitoare, din sufragerie. Ajung şi în bucătărie. Doar veioza de la capătul canapelei e acum aprinsă şi ea a aţipit. Mă duc la geam şi-agăţ perdeaua. Îmi simt mâinile amorţite. Mă întorc spre pat. Îi văd picioarele cu şosetele ei vechi, de lână – întoarsă către tăblie, stă pe-o parte. Pare că se revarsă din canapeaua îngustă. Mă mir cum are loc. Mă apropii de capătul canapelei. Stă cu capul întors şi, din urechea dreaptă, îi iese un smoc alb de vată, îmi vine să i-l scot. Perna îi iese de sub cap, atârnă jumătate pe lângă canapea. I-o împing sub cap, dar nu are loc. O trag încet de dedesubtul capului şi ea tot nu mişcă, respiră greu. Se tânguieşteşi în somn. Şi stau aşa, în lumina slabă, cu perna în mână şi nu-i găsesc un loc. Şi-mi vine să i-o pun pe faţă. O las încet în jos, i-atinge acum urechea, smocul de vată. I-o ţin deasupra capului. Parcă aştept să se lipească cumva de faţa ei puhavă. Ea sforăie mai tare, nu simte mişcarea. Îmi ridic mâna şi o las aşa, cu perna peste cap. Şi nu cade, perna îi acoperă urechea, obrazul drept. Ajung în pragul uşii şi mă întorc să mă mai uit o dată. Văd perna cum se mişcă, se clatină cu fiecare geamăt sforăit.
Străbat holul lung şi întunecat cu paşi mari, trec pe lângă ceasul de pe perete şi mi se pare că ticăie şi mai tare, şi mai des. Mă grăbesc să ies, cobor treptele şi ajung în curte. Îmi aprind ţigara şi pornesc spre poartă.
— Radu, Radu, îi aud glasul odată cu paşii grei. Se apropie încet pe hol şi îmi strigă prin uşa închisă:
— Ai plecat?
Şi nu-i răspund, rămân pe loc. Mă întorc şi mă uit la uşă. Dar nu se deschide. Îi văd umbra prin geamul uşii. Mâna i-apasă clanţa. Se propteşte în geam şi-mi zice de dincolo de uşă:
Să-mi mai iei tu nişte lapte, un pachet de unt, ceva mezel, o foaie de plăcintă, un ulei. Şi mere, că nu mai am deloc. Doar atât, că, în rest, mi-am luat eu de toate, nu-mi trebuie nimic. Mulțumesc pentru perdele. Rămâi aici la noapte?
