Povestire scrisă de Ioana Serota, aleasă de Lavinia Bălulescu la Creative Writing Sundays, la tema „legendă de familie”, pe 7 iunie 2020.
Ce-aș fuma o țigară… și cu ochii. Și când mă gândesc la pachetul ăla din rucsac, pe jumate plin, mă apucă jalea că abia atât am reușit să fumez și eu de o săptămână de când sunt aici. Mâine îmi fac eu curaj și îl sun pe tata să-l întreb dacă mă lasă. Până la urmă îs doar două nopți, pe Irina o cunoaște, cazare avem, sunt majoră de-acuma, de ce să nu mă lase să fac o escapadă până în Vamă? Că tot sunt aici, în zonă.
Dacă trag și un singur fum, mă miroase sigur; nu vede, n-aude, nu-nțelege, băi, dar are un nas… pfoai ce scandal mi-ar face dacă m-ar bănui că fumez. Nasul fin e organ de gospodină, ai nevoie de el să faci mâncare bună și să ții casa curată, n-am ce zice… se pare că e bun și la ținut nepoții din scurt.
— Ioncic! Idi siuda!
E grabă mare, de n-a mai stat să traducă.
— Dai menia oala aia cu apă caldă de pe aragaz și toarn-o în ligheanul verde, că am mâinile pline de sânge. Așa, ia să vedem, ce-ai pățit tu, măi, Pechea.
În fiecare an când scoate pui, Mămaia are un Pechea, adică un pui handicapat care supraviețuiește ca prin minune, crescând printre picioarele ei, umblând liber prin curte, separat de restul fraților și de mamă-sa. E orfanul lui Mămaia, care ori e șchiop, ori are gâtul strâmb, ori nu vede, ceva boală are; și salvează câte unul din ăsta, împotriva tuturor probabilităților, în fiecare an. Găină sau cocoș, toți îs Pechea. Pechea de anul ăsta era o puicuță cu degetele strâmbe care nu prea putea merge. Nu știam că a murit, îmi părea rău pentru Mămaia, că o iubea, asta până când să o vad cum îi taie burta cu un cuțit scurt și bont.
Mă așez pe o treaptă mai înaltă a scării de la pod, să o văd de sus. Bucătăria de vară e mică și întunecoasă, dar masa e pusă la geam, așa că lumina toată se așază mai întâi acolo. Cand eram mică stăteam lângă ea de fiecare dată când curăța câte o pasăre pentru mâncare. Asociez mirosul dulceag de carne proaspătă și pene opărite cu lecțiile de anatomie româno-ucrainiene. Așa vegană cum sunt acum, tot mi-e drag să-mi amintesc de fascinația cu care o priveam înșirând ordonat pe masă fiecare organ întreg și apoi secționându-l pentru o analiză mai în detaliu, totul însoțit de multe explicații; explicații și nelipsita poveste:
— Eu voiam să mă fac doctoriță, și l-am convins pe tata să mă trimită la școala de sanitari, să învăț să fiu asistentă. Era război și te primeau ușor la școala de sanitari. În dimineața în care trebuia sa plec de acasă, mama mi-a ascuns bagajul și am pierdut cursa. Mi-a zis că îi e frică să mă lase să merg, că o să mă trimită la război și că pot să mor, și nu m-au mai lăsat. Am plâns mult. Mi-ar fi plăcut și aș fi fost și bună. Uite, mie nu mi-e scârbă, îmi place să desfac și să văd ce e înăuntru, ce s-a întâmplat acolo, ce n-a mers, de ce-a murit. Știi că am tăiat-o și pe Liza, cățeaua aia mai de demult, când a murit? Tătaia nici n-a știut, când a plecat de-acasă, m-am dus în grădină și am tăiat-o la burtă să văd. Știi ce avea? Ficatul era negru, și parcă avea niște grăunțe înăuntru, de la aia a murit sigur. La o găină am găsit odată un cui pe care l-a înghițit, alta avea burta plină de puroi. Da, îmi place și nu mi-e scârbă, aș fi fost bună doctoriță și tata m-ar fi lăsat.
Mă gândesc cum de nu mi se face mie scârbă. Aud povestea asta de când mă știu. În inocența ei copilărească, e de-a dreptul sinistră. Iubește animalele și le îngrijește cum nu am mai văzut pe altcineva, dar Doamne ferește să o lipsești de autopsierea vreuneia din ele, că se transformă în măcelarul furios din filmele de groază. Mă uit la ea aplecată, concentrată, scormonind cu amândouă mâinile în burta puiului slăbănog. Cum îi bate lumina din față, cu baticul ei roz legat la ceafă, rochia bleu cu picățele, decolorată pe umeri și șorțul ce-a fost odată alb, legat strâns pe talia subțire, pare o fetișcană; o fetișcană care se visează doctoriță.
— E curățică Pechea. Ce-ai avut tu, măi, Pechicika? Oi fi mâncat ceva otravă? Ia să vedem ce ai în stomăcel. Știi că am vrut să-l tai și pe Tătaia când l-au adus acasă? Da’ nu m-a lăsat Victor.
Era să pic de pe scară. Ce să faci?!
— Da, da, cât era? L-am dezbracat, și m-am uitat la cusăturile de la operație, trebuia doar să le tai pe alea și se desfăcea. Tare mă gândesc că a greșit cu ceva doctorul ăla, Irinel; păi să plece pe picioarele lui, coșcogeamitea bărbatul, să se opereze și să mi-l trimită înapoi acasă în sicriu?
— Și ce să vezi acolo, Mămaie? Ce să mai înțelegi de acolo după operație; în plus, matale la găini te pricepi, nu la oameni.
— Să văd eu de-ce-a mu-rit, îmi spune bătând cu pumnul în masă pe fiecare silabă. (Îi recunosc privirea, e aia când știi că nu poți să o întorci din drum nici cu tancul.) Și să văd și de la ce i s-a tras boala. Cancer… Hechi pramo! ce boală e asta? Cand eram eu mică, nimeni nu murea de cancer. Asta e boală inventată de doctori când nu știu să explice ce s-a intamplat. Eu știu de la ce i se tragea lui Tătaia, dar voiam să văd cu ochii mei, să știu. Dar nu m-a lăsat Victor.
Pentru asta trebuie să mă dau jos de pe scară și să mă așez mai bine pe băncuța din ușă. Am nevoie și de aer deja.
— Uite, ca și Pechea, care are grăunțe roșii în stomac. Cineva a lăsat ușa deschisă la damb și proasta’ a intrat și a mâncat boabe otrăvite. De asta a murit Pechea, de asta a murit și Tătaia.
— Ce otrăvit, Mămaie, numai dacă l-ai otrăvit matale încet încet, că, altfel, de otravă se moare dintr-odată.
Se uită la mine să vadă dacă glumesc și râde oricum.
— Ar fi meritat el poate, dar de ce să vreau eu să rămân singură? Nu eu, aialaltă, Veronica.
Știam eu că trebuie să mă așez, eram sigură că iar ajungem la povestea asta. Mă sprijin și mă pregătesc să ascult, din nou, detalii despre relația dintre bunicul meu și amanta lui cu mult mai tânără.
— Ți-am povestit eu când am fost cu soră-mea la Tulcea, la moșul ăla care deschide cartea. Eu m-am dus atunci pentru Gina, maică-ta, ea era deja bolnavă, și doctorii tot cancer îi ziceau la boala ei. De cum m-a văzut moșul, mi-a spus că vezi că ai un șarpe în casă care vă otrăvește; pe tine vrea să te omoare, ca să-i eliberezi casa, dar a călcat fiică-ta în otravă și o să calce și bărbată-tău. Eu nu știam atunci de Veronica lui Tătaia, așa că nu am băgat în seamă ce zicea moșul, mă gândeam că e ceva în casă la Gina și că le încurcă el. După ce a murit Gina, să știi că ea m-a împins să ridic telefonul în noaptea aia și să îl aud pe Tătaia că vorbește cu Veronica; ea mi-a luminat mintea. Și după aia am înțeles eu tot. Că aia punea argint viu și alte murdării femeiești în casă, că Gina așa s-a îmbolnăvit, și apoi Gligore. Curva dracului, când am aflat, m-am dus la bărbată-său direct acasă să îi spun și de fiecare dată când o văd prin oraș, urlu și o scuip, să știe toată Sulina ce curvă de vrăjitoare este ea. Dar și bărbații proști, să umbli tu bărbat bătrân cu nepoți și cu un copil mort, cu femeie cu douăzeci de ani mai tânără… lui poate că așa i-a trebuit, că și-a adus-o în casă, dar săraca Gina, ea ce vină avea… am citit eu mai demult într-o carte de-a părintelui Cleopa, și așa este, mare dreptate are – copiii suferă de la păcatele părinților. Hospode… Măcar de s-ar fi liniștit după ce a murit Gina, dar el nuu, tot mai umbla după curul ei, așa că s-a îmbolnăvit și el. Pe mine m-a păzit Dumnezeu, nu știu de ce, ca să îi îngrop pe amândoi și să le ud florile. Da’ să știi că le-aș fi desfăcut burta la amândoi când mi i-a adus acasă în sicriu, că nu mi-era scârbă. Ca să știu eu exact de ce au murit. Dar nu m-a lăsat Victor.
— Mămaie, hai dă-mi-l pe Pechea să-l îngrop eu în grădină, în spate. Mă culc puțin apoi și mergem împreună la cimitir după-amiază, da? După ce se răcorește, vrei?
O văd cum se luminează la față, întinzându-mi puiul despicat, recunoscătoare și încântată de programul nostru pentru restul zilei. Eu vroiam să merg la plajă, dar na… Măcar mă duc să fumez o țigară în grădină și îi fac vânt lui Pechea peste gard, că nu se poate înghiți povestea asta așa pe sec. Neapărat trebuie să fug până în Vamă, că o iau razna și eu aici cu ea. Da, uite, ăsta e un argument bun și pentru tata.
