Poem scris de Anca-Ioana Câdă, la Atelierul Mornin’ Poets #74 cu Ligia Pârvulescu, din 7 mai 2023, la tema verii ca prim plan sau fundal al acțiunii/stărilor/întâmplărilor/amintirilor/filosofiei.
îi întâmpină în pridvorul casei
printre maldăre de ramuri de tei proaspăt.
pe bunica mioapă o dor toate, dar mai ales piciorul
cu care e în groapă de aproape două decenii.
băiatul îi sărută mâinile, îi e recunoscător,
o ajută să separe florile de frunze, o divinizează.
nepoatei i se strânge stomacul
și-și mușcă buricele degetelor până la sânge.
fiecare are un mod inedit de autoflagelare
în fața păcatului strămoșesc:
atâtea beteșuguri și totuși bunica a reușit să
îngroape mare parte din familie
și să dezbine restul –
pe fiu l-a castrat din născare:
nu și l-a dorit și a avut grijă să i-o spună –
avort cu cozi de nalbă, crengi, andrele.
10 la număr, tot n-am scăpat de el (și râde).
cumva sunt încă în viață – și ea și fiul –
dacă e ceva bun de luat de pe linie paternă,
atunci acel ceva e longevitatea
și încăpățânarea de a supraviețui
printre sabotori.
fiul e sănătos și trist și a învățat să se caute în natură
când se simte nedorit printre ai lui.
merge mulți kilometri pe jos
și trage după el o greutate nemeritată:
în urma lui
cordonul ombilical
se lungește și se subțiază, dar nu se rupe niciodată,
în speranța că maică-sa îl va întoarce din drum
și-i va zice că-i pare rău, că s-a răzgândit și că-l acceptă.
părinții nu trebuie judecați.
nepoata înțelege pe dos.
judecă tot,
mușcă iar din buricele degetelor,
nările îi sunt pline de polen,
iar gura de salivă ca înainte de vomă.
pe trotuș în jos
groparul îți dă ultima zbrâncă, iar
sângele se face apă
