Povestire scrisă de Răzvan Macovei, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Augustin Cupșa la Creative Writing Sundays, pe 16 ianuarie 2022, la tema „criză”.
Gara din Simeria, șase dimineața. Bătrânii m-au adus cu mașina. Nu există reminder mai eficient că totul se duce inevitabil pe pulă decât o gară de provincie la crăpatul zilei. Un cățel urlă ca o vioară dezacordată, dar nu reușesc să îl găsesc cu privirea. Fumez o țigară, mama își aprinde și ea una. Tata caută pe telefon să vadă cât are trenul întârziere. Vreo treizeci de minute. Nu e foarte frig, dar mâna cu care fumez îmi tremură un pic de la deshidratare. Toată noaptea am pișat pe cur sarmale și fripturi și cozonaci și prăjituri.
Am petrecut Crăciunul acasă, cu ai mei, și acum mă întorc la București, înainte de Revelion. Am epuizat toate subiectele de discuție săptămâna asta, ne-am ciondănit pe teme politice cum nu am facut-o niciodată. Am vaga impresie că s-a produs o ruptură între noi. Acum sunt taciturn. Tata mai zice câte ceva despre starea deplorabilă în care se află căile ferate. Că s-au privatizat pe nimic, s-au vândut pe bucăți. Îi dau dreptate în gând, dar continui să tac. Am dormit puțin și prost, stomacul îmi vârtejește, sunt posac și iritabil. Cufureala s-a interpus între mine și un somn omenos. Acum sunt jumate om, jumate Smecta și am în față zece ore de bolit, legănat pe șine.
Prin stație se anunță venirea trenului – întâi pe română, apoi pe engleză. Ecoul limbii engleze în stația asta uitată de lume sună nelalocul lui. Tata face o remarcă acidă despre asta în timp ce mergem spre linia trei. Ceva despre globalism. Babacii mei obișnuiau să se agite exagerat de mult când se apropia trenul de stație, ca într-un sketch cu Dem Rădulescu, și asta mă irita mereu. Acum sunt calmi, și îmi dau seama că mă neliniștește calmul lor proaspăt descoperit. Ne îmbrățișăm și mă urc în vagon. Le promit că-i sun.
În compartimentul meu sunt un cuplu de pensionari cu masca sub nas, o tanti cu părul vopsit mov și un tânăr cu căștile pe urechi. Ascultă rap franțuzesc, se aude destul de tare. Oftez când văd că am loc la mijloc între băiat și doamna cu capul mov. Loc la mijloc egal pula somn, că n-am unde să-mi sprijin capul. Închid totuși ochii. De pe hol aud schelălăitul zgârietor de pe peron. Se apropie. Mă rog în gând la zeii milosteniei ca stăpânul lui să nu ocupe ultimul loc rămas liber la noi în compartiment. Ușa glisantă se deschide. Stăpânul lui ocupă ultimul loc rămas liber la noi în compartiment. Un slăbănog minion cu zâmbet blând ne dă bună ziua. Ține în mână o cușcă portabilă în care e un cățel alb. Se așază la locul lui și își cere scuze pentru agitația cățelului. Pui de ciobănesc românesc, l-a luat ieri de la țâța mă-sii. O să stea cu el în garsonieră la București. E student, se simțea singur în capitală și s-a gândit că un un animal care ajunge la șaizeci de kile în câteva luni e o soluție viabilă pentru a umple acest gol.
Bag mâna în buzunarul gecii și realizez că mi-am uitat căștile acasă la ai mei, pe birou. Agonie. Câinele continuă să plângă după mă-sa, eu încerc să mă concentrez pe respirație, cum am învățat în aplicațiile de meditație, dar prin cap îmi trec scenarii violente care mă sperie, îmi imaginez cum deschid larg geamul și arunc cușca pe câmp sau mă arunc eu pe geam, în orice caz, geamul promite ceva bun, geamul promite liniște, în afara geamului sunt paturi și pături și toalete cu colac unde pot să mă cac. Tihnă.
Îmi pun fața în palme și încerc să caut surse interioare de putere. Mă gândesc la stoici, la Seneca, la Epictet, la sfinții închisorilor, la toți prizonierii de război care de-a lungul istoriei au îndurat frigul, nesomnul și tortura. Ce ar face Marc Aureliu nedormit și diareic, blocat într-un compartiment de tren cu o potaie care nu mai tace în morții mă-sii odată?
Salvarea se prezintă pe hol, sub forma unui mustăcios în vestă lălâie, cu stema C.F.R. pe piept și o tavă în brațe. E domnul cu cafelele, vestitorul vagonului restaurant. Mă îndrept într-acolo cu o viteză de care nu mă mai credeam în stare. O oază de liniște. Doar eu și un cuplu de britanici care iau prânzul. Doamna de la bar se uită la clipuri cu colinde pe telefon. Îi cer o apă plată și mă așez la masă.
Am o carte cu mine, dar nici vorbă să pot să mă concentrez la citit. Intru pe WhatsApp și deschid o poză de la mama. Ea și tata beau cafea afară, pe o bancă, în frig. „La o cafeluță ca nevaccinații”. Mă întristez. Orice crezi despre vaccinuri, restricții, certificate verzi și sloboaze, e aiurea să știi că părinții tăi n-au voie să bea o cafea într-un restaurant dacă își doresc asta. Mama n-a fost niciodată cu politica. Acum, la pensie, distribuie mesaje despre dictatura medicală și seruri experimentale. În dimineața de Crăciun era în bucătărie, îmi pregătise cafeaua, m-am așezat la masă, ea trimitea felicitări, împărțea reacturi cu inimioară prietenelor ei pe Facebook, și asculta ceva pe fundal. „Medicii care vaccinează populația își încalcă jurământul hipocratic…”. I-am zis să-mi arate ce ascultă. Era un clip cu un medic care își acuza colegii de trădare, în colțul ecranului era sigla AUR. I-am reproșat că ea, femeie educată, ascultă toți dubioșii cu gândaci pe creier. „Eh, fiecare cu gândacii lui”, mi-a răspuns. Și fair enough. Am prieteni în bula de Facebook care le-ar interzice accesul la sistemul medical propriilor părinți nevaccinați dacă ar avea puterea să o facă, doar ca să fie principiali.
Rup un plic de Smecta și îl amestec în sticla de Aqua Carpatica. Britanicii îi fac semn doamnei de la bar să le aducă nota.
— It was very good, thank you very much.
Au mâncat cartofi prăjiți cu piept de pui încălzit la microunde, deci mă îndoiesc că a fost very good. Doamna nu prea se descurcă cu engleza.
— How much do we owe you?
— This and this șase euro porția, aveți uhm, two, și băuturile, drink, vine forty euro.
— Forty euros? That’s a bit much, innit?
— Yes.
— Forty euros? Are you sure?
Doamna se fâstâcește și se uită în jur, pare nesigură. O întreb cât au de plătit.
— Paișpe euro.
— Fourteen, le zic
— Oooh, that makes sense, fourteen. That’s reasonable.
Doamna râde ușurată, e roșie în obraji. Îmi mulțumește din ochi. Asta îmi dă încredere că aș putea să capitalizez mica favoare pe care i-am făcut-o și să încerc sa trag un pui de somn aici în vagonul restaurant. Avem un legământ tacit acum, nu cred că o să mă deranjeze dacă pun capul în brațe și mă culc un pic…
Mă trezesc aproape de Brașov. Mă simt relativ revigorat, așa că mă întorc în compartiment. Cățelul e afară din cușcă și doarme liniștit pe un loc eliberat de cuplul de pensionari. Suntem doar trei acum. Eu, studentul singuratic și doamna mov. Și cățelul care e exagerat de cute, tăcând și dormind cuminte. La Brașov ni se alătură o fetiță blondă și bucălată, împreună cu mama ei. „Bunăă, eu sunt Miruna și am cinci ani și nouă luni!” ne anunță intrând pe ușă, parcă anticipând întrebarea doamnei mov. Se așază lângă cuțu și începe să-l mângâie mămos. Mi-e să nu-i activeze PTSD-ul potăiței și să înceapă iar să schiaune, dar el pare să se bucure de atenția primită și se lasă răsfățat.
— Cum îl cheamă?
— Snow, răspunde băiatul.
— Snoooow! Și de ce se linge pe bot?
— Îi e foame. Nu a mai mâncat de la Simeria.
— Ce e Simeria?
— Simeria e orașul din care l-am adus pe Snow. O să îi dau de mâncare la București, când ajungem acasă.
— Of, săracul Snow! Știu și eu cum e să îți fie foarte foame. De exemplu mie, azi-dimineață, când m-am trezit, îmi era foarte foame. Cum îi e cămilei sete, așa îmi era mie foame. Aveam o foame de lup!
Sunt un pic dat pe spate de elocvența mucoasei de cinci ani, dar maică-sa nu pare impresionată. Probabil nu e prima oară când micuța folosește comparația cu cămila.
Un tată tânăr își plimbă băiețelul pe hol. Băiețelul vede cățelul și se îndreaptă magnetic spre el. „Ce pufos eeee!” Acum stau martor la o scenă exagerat de wholesome. Doi copilași simpatici mângâie un cățeluș pufos, în jur numai zâmbete blânde. Stomacul mi s-a liniștit. Supliciul nesomnului și acreala cu care venea la pachet s-au preschimbat în căldură și recunoștință pentru tot ce există. Opresc o lacrimă, ar fi totuși prea lame să mă topesc în halul ăsta.
Fac o poză scenei însiropate în drăgălășenie, ies pe hol și le-o trimit alor mei pe WhatsApp. Aș vrea să le cer scuze pentru irascibilitatea de la plecare și pentru toate discuțiile aprinse de la mesele de Crăciun, dar nu o fac.
Le scriu doar că avem căldură în compartiment și că e mai ok cu stomacul.
