Povestire scrisă de Alin Buzoianu, aleasă de Filip Florian la atelierul intensiv de scriere creativă, care a avut loc la final de 2019.
Domnul Anghel s-a trezit cam pe la miezul nopții, cum i se întâmpla din ce în ce mai des. De unde atâta somn, dacă acum, la bătrânețe, nu mai avea nimic de făcut? Iar o să stea câteva ore cu ochii pe pereți până o să adoarmă la loc, târziu, către ziuă. Totuși, de data aceasta era ceva diferit în apartament și a durat o vreme până a observat lumina gălbuie. De unde-o fi venind? O fi lăsat Lucreția ceva aprins? O fi frigiderul deschis? Televizorul nu, că lumina nu pâlpâia și nu avea nimic albăstrui în ea. Ia să vedem, și-a zis domnul Anghel și s-a ridicat de pe canapeaua din sufragerie. Ia te uită, s-a mirat el, l-a mai lăsat durerea de șold, parcă nici n-ar fi operat. Aproape că se simțea ca pe vremuri. De unde-o fi venind lumina aia? S-a dus pe hol, nu era nimic aprins. Nici în baie, nici în cămară, nici în dormitorul mic unde, de când plecaseră copiii, dormea Lucreția, că era mai cald. Aha, din bucătărie vine, e clar. Dar becul e stins, ce ciudat… S-a oprit uimit în ușa bucătăriei, cu ochii țintă la gutuia uriașă care, de pe etajera bufetului, răspândea slab, dar dincolo de orice îndoială, o lumină galbenă ca mierea. Când vânzătoarea de la Nord, din piață, îl întrebase dacă nu vrea și gutui, el ridicase din umeri, preocupat să-și aranjeze într-o mână plasele cu cartofi și struguri, din cei albi, de care-i plac Lucreției, apoi să-și vâre portofelul în buzunarul de la piept, cel mai sigur. Nu vrea, zisese, nu prea îl mai ajută dinții, ce să-i faci, pensionar, și nici nevesti-sii nu-i mai arde de dulcețuri, pentru cine, că băieții sunt amândoi departe, abia dacă mai vin o dată pe an. Hai, domnu’, insistase vânzătoarea, tânără și rumenă în obraji de la frigul de octombrie, hai, luați-o măcar pe asta, ia uitați ce mare e, ca luna. Hai, că v-o dau gratis, de bogdaproste, n-o să vă pară rău, adăugase femeia. Acasă, Lucreția se mirase, cine-o s-o mănânce, că ei… Lasă, om vedea, zisese el, și până una-alta o pusese în vitrina bufetului din bucătărie, pe o tavă de lemn pirogravat pe care se strânseseră de ani de zile facturi de la lumină ori cablu, plus o mulțime de mărunțiș. Se mai coace ea, de la căldură, se-nmoaie și se-ndulcește, spusese el încrezător.
Acum o privea mirat, dar fără niciun fel de neliniște. Globul de lumină nu era foarte mare, abia destrăma întunericul din jur. Raze mișcătoare, vii, izvorau din gutuie în valuri, în toate direcțiile, și-l încălzeau ca și cum ar fi privit un foc care arde domol. A luat gutuia cu amândouă mâinile — pe acestea, nici urmă de petele maronii, pe antebrațe, nici urmă de pielea zbârcită și uscată. Gutuia era la fel de mare, dar parcă mai ușoară, aproape că plutea singură. Scoasă din bufet, lumina acum restul bucătăriei și domnul Anghel a văzut că masa era din nou în mijloc, nu la perete cum o țineau de ani de zile, și că în jurul ei erau toate cele patru scaune roșii cu spătar împletit din răchită. De unde or fi apărut iar toate, că unul dintre ele se descleiase hăt, demult, înainte să intre Bogdănel la facultate, iar altul mai acum, când căzuse Lucreția cu el. Pe jos, abia a recunoscut linoleumul maroniu pe care-l avuseseră înainte să pună gresie, la vreo doi ani după Revoluție.
Dar în restul casei ce-o fi? s-a întrebat el cu speranță și cu sufletul plin de bucurie ca și cum ar fi primit un cadou. A pornit pe hol cu gutuia în mâini, ca o ofrandă. În dreapta, s-au ivit din întuneric cele două uși înguste de la cămară, albe, curate, parcă abia vopsite, iar în față, frigiderul Arctic, cu ușa acoperită de desene peste desene, făcute cu carioca, ale lui Andrei, bineînțeles, și de bilete cu scrisul energic al Lucreției, „Sunt la Complex, la brânză, veniți toți 3 REPEDE!!” sau „50 Bogdan meditație” sau „Consfătuire la Inspectorat, vin târziu, mâncați.” Lângă ușa de la intrare, o mulțime de încălțări, de-a valma, cele mai multe de copii. Nu le-au adunat mai demult pe toate și le-au dat la adăpostul acela de lângă biserică? Dar acum, uite-le aici. Ehe, adidașii ăia verzi cu negru ai lui Bogdan, cât se zbătuse să facă rost de ei, și ghetele de piele întoarsă ale Lucreției, luate de la Omnia, pe sub mână, și pantofii maro care…
S-a auzit ceva? Domnul Anghel s-a întors spre stânga și a făcut câțiva pași spre dormitorul mic. Iar vorbește Lucreția în somn? Dar nu se auzea vocea ei, ci doar două răsuflări de copii. A deschis încet ușa, acoperită de inscripții cu pixul — dar n-o revopsise acum vreo șapte ani? — iar valurile de lumină ca mierea revărsate de gutuie au topit întunericul din camera în care, pe un pat dublu, extensibil, dormeau un băiat de liceu și unul mic de tot, abia dat la școală, ghemuit în fratele său și în brațe cu… cu… da, cu Li-Lilă, iepurele verde de pluș, ce mai râdeau toți, iepure verde, auzi. Pe biroul de la fereastră, plin de cărți și caiete, rămăseseră deschise un caiet studențesc și o carte groasă. Iar a avut mult din Năstăsescu, săracul Bogdănel, muncește, nu glumă, dar lasă, că mai are puțin și scapă el și de bac, și de admitere. Dar dacă aici sunt copiii, Lucreția unde-o fi? A închis cu grijă ușa dormitorului și a pornit pe hol spre dormitorul mare. Lumina răspândită de gutuie a devenit tot mai puternică, dar fără să bată prea departe, era ca și cum ar fi ținut acum în palme un glob de o strălucire aproape lichidă și parfumată. Când a deschis ușa celuilalt dormitor, parfumul dulce și răcoritor s-a intensificat, da, aici dormea Lucreția, în patul cel lat, pe locul ei dinspre ușă, ca să poată ajunge repede la copii atunci când erau mici de tot. Femeia era învelită până la piept, își ținea brațele peste plapumă și purta cămașa de noapte turcoaz care uite, parcă era nouă, nici urmă de manșete roase sau de guler destrămat. Bărbatul s-a apropiat și a îndrăznit să lumineze chipul femeii. Dispăruseră ridurile, dispăruseră și petele, obrazul și fruntea Lucreției erau netede, iar pe gâtul alb și puțin transpirat i se lipiseră câteva șuvițe din părul lung și blond de care el își aducea aminte atât de bine. A simțit parfumul slab al cremei de noapte amestecat cu aroma dulce-acrișoară a gutuii. S-o trezească? Mai bine nu, s-a decis după câteva clipe, totuși a îndrăznit s-o mângâie ușor pe frunte și femeia s-a mișcat ușor. A zâmbit prin somn? Nu, i s-a părut. A ieșit neauzit din dormitor și s-a dus înapoi în bucătărie.
Oare ce gust o fi având, s-a trezit că se întreabă, cu ochii țintă la gutuie. Lumina continua să se reverse din ea și o simțea dulce, moale, caldă, ca atunci când era copil și se uita la soare cu pleoapele închise. A lăsat gutuia pe masă și a căutat un cuțit. Sertarul de jos s-a deschis ușor, nu mai era înțepenit și șubred ca deunăzi, iar înăuntru tacâmurile erau aranjate la perfecție. Of, bietul Andrei, ce corvoadă era asta pe capul lui. A luat cuțitașul cu mâner de os gravat — nu-l pierduseră în Ciucaș? — s-a așezat la masă, a tăiat o bucată din gutuie și a pus-o pe limbă. Era și dulce, și acrișoară, și parfumată, și răcoritoare, cu un gust viu și intens în care se ghiceau numeroase alte gusturi, iar el și le aducea aminte pe toate, învăluit în globul de lumină.
Gutuia asta e putredă toată, a zis Lucreția dimineața, când a intrat în bucătărie și a văzut răspândite pe masă, care se afla la locul ei, la perete, cum o țineau de ani de zile, bucăți de gutuie, unele foarte mari, altele doar niște așchii, ca și cum cineva se chinuise din greu să le taie. Domnul Anghel stătea așezat pe unul dintre cele două scaune roșii care mai erau zdravene, cu ochii închiși și cu capul rezemat ciudat de bufet. Putredă, putredă, de-aia ai și luat-o pe degeaba, a adăugat femeia în liniștea de pe altă lume a bucătăriei.
