Povestire scrisă de Adriana Jderu, aleasă de Tudor Ganea la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire din perspectiva unui personaj negativ”, pe 2 mai 2020.
Unde te duc pe termen scurt atitudinea de elevă silitoare și o diplomă de filologie cu media finală 9,80? De obicei, nicăieri. Dar, dacă ai norocul meu, după zeci de interviuri de angajare eșuate, ajungi într-un apartament cu trei camere de pe Splaiul Independenței pe care îl împarți cu Paul, un absolvent de Politehnică, promoția ’84, Rareș, mândru deținător a șapte tricouri negre cu formații rock și Bianca, angajată part-time la recepția unui studio de video chat, doar la recepție, pe cuvântul ei.
Apartamentul nu e de colo. Unul dintre dormitoare are console video, ochelari de realitate virtuală, masă de ping-pong, darts și alte jocuri pe care nici măcar nu ne-am deranjat să le despachetăm. Bucătăria e mereu plină cu pungi de chipsuri, resturi de pizza, bere, rom, energizante, cafea și fonduri din plin să ne luăm orice poftim, bani de „protocol” cum ar spune fosila de Paul. În al doilea dormitor și în baia mare nu prea intrăm, fiindcă aerul condiționat turează non stop. Dacă am avea suflete, ar îngheța instant, chiar acolo, lângă rafturile cu servere. Cel mai mult timp îl petrecem bineînțeles în camera de zi, unde am așezat simetric patru birouri cu laptopuri ultimul răcnet, oferite cu drag de clienții noștri fideli. Ce pot să zic? Muncim în răsfăț. Putem să facem ce vrem și asta pentru că pe șeful nostru nu-l interesează altceva decât cifrele de pe Monitor. Da, cu M mare.
Monitorul e suspendat în colțul camerei deasupra birourilor noastre, astfel încât să fie vizibil din orice unghi. Râdem, scriem, ne uităm la Monitor. Mâncăm, glumim, scriem, ne uităm la Monitor. Tot ce contează e ca la miezul nopții Monitorul să arate cel puțin numărul magic: 1.000.000. E milionul de accesări înregistrate pentru articolele publicate de noi. E milionul de idioți îndeajuns de curioși să afle care e anunțul șocant pe l-a făcut un fotbalist român, cinci alimente care elimină celulita sau numele vedetei care a fost prinsă în pat cu fratele soțului ei.
Îmi deschid laptopul, mușcând dintr-o felie de pizza. Suntem încă departe de a ne atinge cota zilnică de accesări, când Paul exclamă:
— A murit Cristina Țopescu!
— Cine e? întreabă Bianca țuguindu-și buzele artificial de pline.
— Prezentatoare TV, spune Rareș.
— Jurnalistă, îl corectează fosila.
Mă încrunt spre Monitor.
— Și de la cinci până la șapte zile de acum încolo mamă eroină, un exemplu de caritate și eleganță, un înger pe care Dumnezeu l-a chemat la el, le spun cu intonație teatrală.
— Nu, nu, aia cu îngerul merge doar la copii, îmi spune buzata.
— Hai, bagă, că e pe felia ta, îi zic eu.
— Stai, Rox, să-l termin pe-ăsta. Îmi mai trebuie încă un lucru pe care nu-l știai despre Shakira ca să fac cinci și ți-l dau la corectat.
— Nu are copii, zice Paul.
— Cum să nu? Are doi.
— Țopeasca?
— Nu. Shakira.
— Uite că ai găsit al cincilea lucru pe care nu-l știi despre ea, le spun eu. Și ai aflat și cel mai mare regret al prezentatoarei TV.
— Al jurnalistei, mormăie Paul.
Fiecare dintre noi are punctul lui forte. Pentru că e boșorog și pentru că scrie despre subiecte elevate ca politică și economie, Paul se simte clar superior în grupul nostru. E singurul care vine îmbrăcat mereu la cămașă, singurul care cumpără din când în când ziare și le citește stând cu picioarele pe birou de parcă e un șmecher dintr-o redacție americană din anii de glorie ai jurnalismului. Sunt sigură că ultima dată când a intrat într-o bibliotecă încă defilau pionieri la parade și, chiar dacă ar intra, probabil l-ar căuta pe Socrate la litera S. O generație mai ridicolă n-am văzut. Și e mereu primul care ajunge, ultimul care pleacă. Glumesc uneori cu Bianca și Rareș și le zic că e posibil ca el să locuiască aici în apartament. Dar nu. Probabil, dintre noi toți, fosila are cea mai mare nevoie de bani. Are trei fete. Trei!
Mă uit la Monitor. Bianca îmi trimite pe chat articolul despre Shakira și îmi face cu ochiul. Mă înțeleg bine cu ea, chiar dacă e proastă. E distractivă. Suntem de aceeași vârstă, ambele născute și crescute în București, doar că în timp ce eu studiam cu seriozitate sute de pagini despre adverbe, Bianca o ardea la o agenție de fotomodele, un paravan pentru o afacere fructoasă de escorte pentru băieți deștepți. O palmă puternică primită peste față de la un client a trimis-o cu capul într-o balustradă de fier și cu gândul la o carieră alternativă.
Privesc iar spre cifrele în schimbare de pe Monitor. E timpul să mă pun serios pe treabă.
Ai cel puțin un produs de îngrijire personală cu aloe vera? Cu plăcere. Ești convins că zahărul brun e mai sănătos decât cel alb? Mda, tot eu am fost. Am inventat atâtea studii, am scris atâtea articole despre ingrediente miraculoase că sunt practic doctoriță. Am vindecat cancerul și am scăpat femeile de celulită de nenumărate ori. Click aici să afli cum! Producătorii de cosmetice și de tot felul de alimente la plic mă adoră. Azi scriu doar despre apă micelară și inserez strategic produsul clientului în text.
Verific rapid articolul de la Bianca și îl public. Telefonul îmi afișează pe ecran un apel. Mama.
— Roxănica, ce faci tu? Te deranjez?
— Da.
— Ești la muncă?
— Da.
— Hai că nu te țin mult.
Mama crede că sunt copywriter la o agenție de publicitate. Nu e așa departe de adevăr până la urmă, cu excepția faptului că fac de cinci de ori mai mulți bani pe lună.
— Deci sunt pe o pagină de internet, continuă mama. Și vreau să vizualizez o broșură. Spune că pot să descarc aici, dar mă duc cu mouse-ul pe aici și nu se deschide nimic.
— E un hyperlink?
— Cum adică?
Îmi dau ochi peste cap.
— Când te duci cu mouse-ul deasupra cuvântului „aici” se transformă săgeata într-o mânuță cu degetul arătător ridicat?
— Exact!
— Apasă o dată click stânga pe mouse.
— Gata.
— A apărut ceva nou în josul paginii? Ca și cînd s-a descărcat ceva?
— Sunt mai multe dreptunghiuri.
— Pf, super! Păi apasă pe ce a apărut acolo jos.
— Așa, s-a deschis. Da. Mersi, broscuță. Gata, te las. Te pup! Mai sună-mă când ai tu timp.
— Bine. Nu azi. Te pup. Pa!
— Paa!
Mă gândesc deja la posibile titluri. Cum să ai grijă de tenul tău acasă. Cum să ai grijă de tenul tău iarna. Ce arată ultimele studii dermatologice.
— Rox, poți să trimiți astea, îmi spune Rareș și se ridică de la birou căscând.
Azi are pe el un tricou cu logo-ul ascuțit de la Metallica, dar pun pariu că suspină pe Maroon 5 când e singur. Cum a încasat destui bani de aici, și-a luat permisul și a cumpărat o motocicletă pe care nu-mi dă senzația că reușește să o stăpânească. Crede că scenariul ăsta de băiat dur e vreun fel magnet pentru fete rebele. Mă uit la prima poză din ce mi-a trimis. Rareș are și el specificul lui: editează imagini și filmări pe care suprapune mesaje inventate. Femeia din poză e într-un studio de televiziune în timpul unui interviu de acum doi ani. Dacă ar exista o revistă numită „Antivaccinare”, ea ar fi pe coperta fiecărui număr. În realitate nu cred că a mai acordat vreun interviu de luni de zile, dar asta nu ne oprește. Orice lucru nou asociat cu ea devine un potențial pericol în ochii părinților panicoși. Iar restul oamenilor pur și simplu adoră să o urască. Așa că Rareș a înlocuit textul original de pe burtieră cu „Rețelele 5G afectează creierul bebelușilor”.
Telefonul îmi sună din nou. Mama.
— Hai că iar te deranjez, dar ce să fac? M-am împotmolit la alt pas.
— La ce pas?
— Deci fac o plată și am completat aici cifrele astea de pe card grupate câte patru. Mi le-a acceptat. Acum pe rîndul următor îmi cere un cod CSV din trei litere. Pardon, cifre. Dar eu am pe spatele cardului mai multe cifre.
— Le iei doar pe ultimele trei.
Mama tastează pronunțând fiecare cifră.
— Așa, hai că merge. Acum îmi cere suma.
Din nou mama tastează pronunțând cifrele.
— Cât? întreb eu și fac ochii mari. Pe ce dai atâția bani?
— E o firmă care îți livrează niște geluri și băuturi care te ajută să slăbești. Le bei înainte de fiecare masă. Sunt din aloe vera pură…
— Mamă, lasă prostiile astea! Cum să dai 850 de lei pe aloe vera?
— Da’ ți-am cerut ție? Nu știi cum e, că după o vârstă nu mai scapi de kilograme așa ușor. Am un colăcel de care nu scap orice aș face.
— Mamă, nu mai citi toate rahaturile!
— Aoleu, da’ urât mai vorbești.
— Închide fereastra. Du-te în dreapta și apasă pe X să închizi cu totul. Îți iau ăștia toți banii!
— Bine, bine, am închis, uite! Hai că te las că văd că te aricești așa la mine. Vorbim mai târziu. Pa! spune mama și închide apelul.
Încarc pozele lui Rareș pe vreo 30 de conturi false de Facebook și postez pe mai multe grupuri de conspiraționiști. Paul se trezește iar vorbind.
— Un virus misterios din China face victime.
— Slăbuț. Nu prea au treabă românii cu China, îi spun fără să ridic privirea din laptop.
— Un caz confirmat în Thailanda.
— Prea departe, Paul. Nu-i pasă nimănui.
Încerc din nou să mă concentrez. Mă uit la cifrele de pe Monitor. Dacă e nevoie, până la final de zi apa asta micelară o să vindece și cancerul.
