Povestire scrisă de Violeta Urdă, apreciată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri, „pentru umorul hâtru cam obosit, dar care rulează totuși.”
În ziua aceea fatidică, sub soarele îngăduitor al amiezii şi sub privirile zeflemitoare ale unei arătări înaripate, Irimia Ghiuţă zăcea jos, în şanţ şi încă mai jos, în curba bioritmului. Căruţa îi era beteagă, iar catârul o luase la sănătoasa, pe arătură. Încercă să se ridice, dar se răsturnă pe o parte. Deschise întâi un ochi, apoi celălalt pe jumătate şi, zărindu-l pe necunoscut, simţi un uşor fior. „Că doar n-oi fi dat colţul”, gândi el. „Cine-o mai fi şi ăsta care se fâlfâie prin faţa mea?” Cu un efort, căscă ochii mari şi văzu nu tocmai limpede un înger cu nasul roşu, cu un aer sictirit şi totuşi îndelung răbdător.
— Tu cine mai eşti, băi, sfrijitule? îngăimă Ghiuţă.
— Îngerul tău păzitor.
— Nu mai spune! Sunt mort?
— Mort di beat… Halal sî-ţi fii, creştin ti numeşti?! îl ocărî îngerul într-un dulce grai moldovenesc.
— Ete, na, m-am aghezmuit oleacă. Pe cine-am omorât?… Şi zi-i aşa, ai venit să mă cicăleşti la cap, că tot n-are cine, ai?
— Nu, bre, vreau numa’ sî ti sfătuiesc, sî ti veghez sî nu dea pisti tini vro boalî ori altî aia…
— Cum oi fi aterizat aici, ai zburat prea jos?… Şi cum zici că te cheamă?
— Păstorel.
— Şi al cui neam eşti tu?
Îngerul făcu semn, privind în sus şi rotindu-şi capul spre cer, în formă de spirală.
— Aha, carevasăzică mă păstoreşti.
— Îhî. Mişto car! schimbă vorba îngerul, uitându-se şui la oiştea înfiptă în gardul cimitirului.
— Miştocar deci… Nafura cui te-o fi trimis…
Un puhoi de înjurături, cu inventarul aferent sfinţilor pe luna în curs, dădu să se năpustească asupra inocentului mesager divin.
— Stai, bre, oleacî, zâceam di căruţî…
— De căruţă rămâi tu cu oştirile tale!
— Păi Şefu’ mi-o zîs: „du-ti la Ghiuţî, poati-i mântuim sufletul amărâtului”. Da’ am crezut cî m-o trimis la vrăjmaş şî mi s-o zburlit penili. Dup-aia m-am prins ş-am zîs: „A! Ghiuţî”. Şî uiti-mă-s.
— Uite mă-sa, nu-i mă-sa. Ce mai tura-vura, ce pofteşti? Ori te pricepi la meşterit atelaje?
— Chiar la atelajî nu prea, da’ m-oi pricepi şî io la ceva ci ţ-o fi di folos pi lumea ailaltî, poati te-oi repara cumva.
— Hai că-mi placi. Da’ eu pe ce lume trăiesc, măi înaripatule? Asta ori cealaltă?
— Apâi, viaţa asta ţ-ai cam băut-o; mai rămîni ailaltî…
— Mă, bag seama că Şefu’ te-a trimis pe tine, înger tânăr, la un diavol bătrân ca mine…ca să te şcolesc…
— Om vide cari pi cari, zise Păstorel şugubăţ. O dregim noi cumva…
— Hopaa… Hai că-ncepi să-i zici bine. Să ne dregem… E un birt după colţ. Stai numai să mă scol.
— Nu, bre, mai bini la crama părintilui: ari un vin cum îi chihlimbaru’! Ti sfinţăşti di tăt, nu ca păcătosu’ di borhot cari-ţ’ otrăveşti măruntaili!
— Ce?! La pomanagiul ăla de popă? Nu cred că dă el pe datorie.
— Ei, lasî c-îi datoria lui sî mai vindici un suflet di creştin, ci boala …
Ceva mai înviorat de încurajarea îngerului, Ghiuţă dădu dovadă de tărie de caracter (deşi o tărie i-ar fi prins mai bine): se propti într-un cot, ridică piciorul opus şi-l vârî bine în lut, respectând regula punctelor de sprijin, apoi îşi făcu vânt de-a rostogolul peste marginea tranşeei. Stătea acum în patru labe, demn, ca un erou în plină glorie. O bătălie fusese câştigată. Nu-i rămânea decât să se ridice şi să mai şi meargă pe drumul cel drept. Grea misiune; dar nu imposibilă. Aşadar, cum se văzu în două picioare, îşi îndreptă trunchiul, încercând să nu se clatine prea tare. Hait! Obstacole inamice la orizont: un stâlp şi un bolovan. Crăcănă picioarele într-un compas aproximativ, calculă din ochi unghiul de pătrundere între cele două piedici şi, cu talent de geometru, câştigă şi următoarea bătălie din războiul cu gravitaţia. Urmărindu-l cu aripile încrucişate, Păstorel clătină dezaprobator din cap şi spuse:
— Tţ, tţ, tţ, bre, mata meriţi apî, pai şî batai!
— Apă, paie şi bătaie? Hm… ultimele două mai înţeleg, dar de ce apă?! Chiar aşa rău am păcătuit? Doar zice şi popa la biserică: „de câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui”. Or eu de-abia m-am ridicat…
— Aha, şî mata chiar crezi? îl persiflă Păstorel. Haidim, bre, cî veşnicia ne-aşteaptî…
Ajunşi la casa parohială ce adăpostea crama izbăvitoare, cei doi fură primiţi cu inima deschisă, că doar nu în fiece zi te vizitează îngerul!
— Blagosloveşti, părinti! Auzi, da’ sper cî vinu’ aista nu-i botezat, îşi încercă Păstorel gazda.
— Păcatele mele, e vin curat, pentru Sfânta Împărtăşanie! Cum să-l îndoi cu apă? Păi nu m-ar bate Dumnezeu? Hai mai bine să-nchinăm un pahar! Doamne-ajută! Şi, închinându-se mai întâi, preacucernicul ciocni cu oaspeţii şi sorbi pe îndelete, plescăind ca un cunoscător.
— Ia di be, c-îţi dă aripi! Încetuc, cî nu ni grăbim acuma la mântuiri, mai zăbovim oleacî, îndemnă trimisul lui Dumnezeu, savurând licoarea ca ambra. Mai adî vin, părinti, cî iaca, aproapi l-am mântuit…
Trezit parcă la viaţă, Ghiuţă se simţea binecuvântat şi mustăcea, trăgând cu coada ochiului la ceilalţi doi, între care şedea, ca o garanţie a raiului pe pământ.
