Povestire scrisă de Răzvan Macovei, aleasă de Ciprian Măceșaru la Creative Writing Sundays, pe 22 mai 2022, la tema „reintegrarea în societate a celor eliberați din închisoare, mai ales a celor care au ispășit o detenție îndelungată”.
M-am întors la Hunedoara de Paște cu un motiv în plus decât o fac de obicei. Pe lângă tradiționalele mese cu familia și ieșirile la bere cu prietenii din copilărie, trebuie să rezolv o situație. Mi-a spus mama acum câteva zile la telefon că un fost coleg de-al ei de muncă nu i-a returnat un împrumut de o mie de euro. Nu-i prea mai răspunde la telefon, iar când o face se eschivează cu scuze, amânări, vrăjeli. Ea mi-a zis astea doar așa, în trecere, ca să-și verse năduful, dar eu m-am gândit că ar trebui să fac ceva în privința asta. Am întrebat în stânga și-n dreapta despre Toni ăsta, datornicul, și am aflat că joacă la ruletă și o arde des pe la Fortuna, un cazino din oraș.
Prima mea idee a fost să-l caut pe tip și să-l bat până sar o mie de euro din el. Nu sunt sadic sau vreun smardoi, dar de când m-am înscris la box mi-am cam dorit să testez ce am învățat pe cineva pentru o cauză nobilă, gen finanțele mamei. Apoi mi-am zis că o soluție care nu se lasă cu cazier ar fi mai înțeleaptă. M-am gândit la prietenul meu din copilărie, Bebe, fost luptător, interlop în devenire, proaspăt ieșit de la pârnaie pentru trafic de droguri. L-am sunat, i-am explicat care-i treaba și mi-a zis că „nu-i stres, fra’, se rezolvă”.
După ce a terminat liceul și s-a lăsat de lupte, Bebe a avut o perioadă de drogalău. N-a fost your average drogalău, ci cel mai hardcorist drogalău din câți am cunoscut. Când apăruseră legalele și toată lumea asculta Specii, priza Magic și fuma Death Touch, Bebe era sac fără fund. Death Touch, o marijuana sintetică, ceva oregano stropit cu otravă de șobolani, era atât de bombă încât am avut prieteni care leșinau de la două-trei fumuri, până și un singur fum te legumiza pentru o oră. Bebe rupea câte un joint de Death Touch singur, o dată la câteva ore, de dimineața până seara, și în timpul ăla mai și conducea, că n-avea potol. Când am dat, tot în perioada aia, de tramadoale, noi luam câte trei pastile și eram avioane, dar Bebe ajunsese să aibă nevoie de opt ca să fie bine. Totul a escaladat până într-o zi în care i-au cedat nervii și a intrat într-o psihoză blanao, de vedea demoni care îi spuneau să o bată pe maică-sa, lucru pe care l-a făcut într-o noapte. L-au internat la nebuni, iar când l-au externat a zis că nu se mai droghează niciodată. „De azi fac bani din droguri” a zis atunci, și i-a cam mers.
În Vinerea Mare, după ce am luat masa cu ai mei, am ieșit să mă văd cu ăștia de la bloc. Patru băieți pe o bancă, patru pe cealaltă, cu berile la picioare, Bebe în mijlocul lor, își flexează harul de povestitor. Dau mâna cu ei, îmi fac loc pe una din bănci și-mi aprind o țigară. Bebe povestește o fază de pe vremea când băga prenadez la pungă.
— El o vrut să-mi facă o schemă de lupte, da’ am plecat cu el așa pe spate, și l-am dat de pământ de i-o luat gazu’. Făcea pe loc oooh, oooh, horcăia și se ținea de spate. Matei, de lângă el, o început să plângă, „i-ai rupt coloanaaa, i-ai rupt coloanaa”. Eu m-am panicat când l-am văzut pe ăla cum plângea, zic „ai de pula mea, i-am rupt coloana lu’ ăsta” și am plecat cu mașina lui acasă, că avea cheile în contact. I-am lăsat pe ăia acolo-n pulă, pe deal. Mi-o zis gagică-mea când am intrat în casă, „vai, iubi, dar ce ai pe față, ai mâncat vopsea?”.
Râdem toți, Bebe continuă.
— Pe prenadez faci d-alea, sari de pe bloc, nebunule, nu știi ce faci, ești în filmu ăla. De aia noi meream la Cinciș, la lac, unde nu poți să faci nimic periculos. Eu aveam impresia că prenadezu-mi dă putere, și credeam că pot să merg pe apă ca Iisus, și auzi, am dat să merg așa de la mal, dar am simțit cum îmi intră gleznele-n apă și m-am panicat că îmi pierd superputerile, am fugit repede, disperat, ca să iau punga să nu cumva să mă scufund, deși io știam să înot.
Îl trag pe Bebe deoparte și îi zic dacă nu vrea să dăm o tură până la Fortuna, să vedem dacă debitorul mamei e pe-acolo. Ne urcăm în BMW-ul lui și îl întreb cum a fost în deplasare.
— Ți-o spun pe aia dreaptă, Răzvan, mie mi-o plăcut.
În timp ce el conduce, mă gândesc că ceafa lată și burta care mângâie volanul, trăsături dobândite relativ recent, de când a început să pună ban pe ban, sunt un fel de uniformă de carne pe care trebuie s-o porți dacă vrei să fii luat în serios drept șmecher.
— Dacă ai bani și nu ești fraier nu-i rău deloc acolo, continuă el. Bine, dacă ești amărât și n-ai bani să-ți iei mâncare, țigări sau să-ți aducă cineva de-afară, atunci e nasol, că e de-a-n pulea rău mâncarea. Și îs mulți amărâți acolo. Da’ îs și șmecheri. Acolo mi-am făcut relațiile care le am acum.
— Ce relații?
— Cu șmecheri, am cunoscut pe unu’, pe altu’. Ai auzit de Sami Neagu din Oradea?
— Da, parcă am văzut o știre la un moment dat.
— No, păi acum îs tovarăș cu el. Am fost și la ziua lu cumnatu-so, Beni Cazan.
Scoate telefonul și-mi arată o filmare de la ziua lu’ ăla. Zece băieți lați, cu cămășile desfăcute, se filmează cu teancuri de bani pe lângă un lăutar. E ciudat când te gândești că băiețelul ăla cu care schimbai pase în curtea școlii a crescut în ditai smardoiul.
— Și ce vrei să faci acum, te bagi să mai crești iarbă?
— Îmi cresc afară, fra’. Cunosc oameni în Italia, mă duc acolo undeva la țară și cresc frumos. Trimit aici pachetele prin poștă, anonim, zero risc.
— Păi și poți să trimiți și să nu se știe că-s de la tine pachetele?
— Îs metode, Răzvan. Am învățat multe de la ăștia. Nu degeaba i se zice facultate la pârnaie, știi ce zic?
Ajungem la cazino. Bebe se salută cu bodyguardul de la intrare și urcăm la etaj. Toni al nostru e la bar, pare în formă. E înalt, firav și animat ca un flailing tube man. Vorbește cu niște unii, dar ăia sunt cam sictiriți. I-l arăt lui Bebe.
— A, păi îl știu pe sugaci de pe vremea când eram paznic la SuperBet. Stai un pic aici.
Merge la bar și îl ia prietenește de după gât, apoi îl trage deoparte. Omul pare confuz inițial, apoi speriat. Bebe îi spune chestii la ureche și-l mai smucește ușor din când în când, dar diferența de gabarit dintre ei e atât de mare în favoarea lui Bebe, încât smuciturile au un efect seismic asupra lui Toni. Când termină de vorbit, datornicul dă din cap a căință, cu privirea în pământ.
La masa de Paște, în timp ce ne aranjează friptura de miel în farfurii, mama tresare:
— Am uitat să-ți zic. Răzvan! Ghici cine a trecut pe la noi ieri, când erai pe-afară?
— Cine?
— Toni, fostul coleg de care îți povesteam săptămâna trecută la telefon. Mi-a adus banii!
— A, wow, super!
— Da, știam eu că e băiat bun când l-am ajutat. Mi-a mulțumit, și-a cerut scuze și mi-a zis că a avut necazuri cu fosta soție care cică e o scorpie, i-a umflat pensia alimentară, și pe lângă, îl dăduseră afară de la lucru pentru o prostie, sărmanul.
— Eu nu credeam c-o să mai vezi banii ăia, zice tata.
— Pentru că tu nu crezi în oameni, i-o întoarce ea.
— Un miracol pascal, molfăi eu cu gura plină de miel.
