Povestire scrisă de Alena
Mă uitam la zid ca vrăjită. Prin faţa mea se perindau o mulţime de imagini într-o curgere armonică şi toate duceau către zidul nostru…
Pe vremea aceea nu mi se părea un zid prea înalt. Poate din cauza faptului că era lat şi masiv. Era un zid pe care te puteai sprijini, răcoros când ne apropiam de el frunţile înfierbântate, respirând căldură când ne lipeam mâinile de suprafaţa lui neregulată; tu îl atingeai deseori cu tandreţe, atunci când te cuprindea dorul de ducă.
Deseori ne întrebam cum or fi ajuns pietrele mari de râu până aici, cât de departe era locul de unde, carele trase de caii împodobiţi ai străbunicilor, le aduseseră pe vremuri. Şi dacă pietrele mai păstrau încă, în veşnicia lor, şoaptele apelor limpezi şi tumultuoase, purtându-le peste timp aproape de tine, aproape de noi.
La baza zidului, flori înalte ascundeau legătura lui cu pământul. Suprafaţa lui verticală, din care ieşeau în relief sferturi sau jumătăţi ovale de piatra, era, din loc în loc, acoperită de câte un petec de muşchi verde şi moale care-şi desena formele neregulate printre griul lor alburiu.
Pentru tine era fascinantă şi ademenitoare căţărarea. Odată ajuns sus, pe platforma plată a zidului, printre sferele mari de piatră care-l împodobeau din loc în loc, te întindeai la soare copleşit de o stare de bine. De acolo, de sus, nimic nu-ţi obtura perspectiva şi privirea ta plutea între pădurea din vârful dealului şi râul mare, leneş, care curgea în depărtare, trasând linia orizontului. Stăteai aproape nemişcat ore întregi privind cele două depărtări şi deseori, trupul tău printre ornamentele de piatră părea un “gisant” din bisericile franceze şi mi se făcea frică. Îmi doream să prinzi iar viaţă, să cobori printre noi, să fii din nou căpetenia jocurilor noastre, să facem parte din aceeaşi bandă când ne-ascundeam prin grădini, râzând şi fugind de ochii aprigi ai bunicii.
Timpul trecea şi noi creşteam, dar creştea şi zidul odată cu noi, devenind din ce în ce mai înalt.
Pentru tine era locul în care te ascundeai în văzul tuturor ca un iluzionist, căci oricui i-ar fi dat prin minte să-şi ridice ochii, ar fi putut să te vadă. Dar trecătorii n-o făceau. Astfel, erai la adăpost de curiozitatea lor şi puteai să urmăreşti cum curge viaţa fără să fi descoperit. Acolo citeai, acolo ascultai muzica blândă a vântului şi clopoţeii turmelor de capre care urcau la răsărit dealul şi-l coborau la apus, de-acolo îmi trimiteai bileţele cu mesaje ciudate în formă de avioane de hârtie. Zâmbeam şi le rupeam după ce le citeam, asa cum îmi cereai, în bucăţele mici, în care cuvintele tale deveneau ilizibile. Bunica ne certa că-i umplem trandafirii cu hârtii, dar nu se supăra pe tine niciodată.
Zidul te îndepărta de noi, vântul fura din când în când câte un avion plin de cuvinte pentru mine, şi eu pierdeam şirul frazelor tale. Câteodată mâna ta lua forma unui gest tandru pe care mi-l trimiteai şi, deşi ştiam că mă iubeşti, căldura ochilor tăi verzi rareori se mai apleca asupra mea.
Te-am întrebat o singură dată de ce. Nu mi-ai răspuns, dar ridicarea uşor indiferentă a umărului tău m-a făcut să înţeleg că nu voi primi un răspuns prea curând. Chiar aşa s-a şi întâmplat. Mult mai târziu, înainte de plecare, mi-ai povestit despre băieţelul de la capătul îndepărtat al zidului. Nu ştiai cine este, dar îl vedeai deseori stând pe marginea de piatră cu picioarele lui subţirele legănându-se atârnate în gol. Deşi era prea departe ca să-i vezi cu claritate trăsăturile, ţi se părea că seamănă cu cineva bine cunoscut. Din felul în care mi l-ai descris mi-am dat seama ce te leagă de el, în definitiv eram fraţi: era aceeaşi chemare a depărtărilor, acelaşi zâmbet, eraţi cumva aceeaşi persoană la două vârste diferite mi-am zis, dar am păstrat secretul pentru mine.
Te-am întrebat dacă ştii unde vrei să pleci, dacă te mai întorci, dacă eu mai contez în poveste. “Desigur”, mi-ai spus, “am să te iubesc mereu, doar eşti sora mea….”
N-am vrut însă să fiu martorul mut al plecării tale. Ştiam că va fi o plecare neobişnuită, ştiam că ai exersat pe ascuns pasul în gol, ştiam şi ce-mi rămânea de la tine: muzica blândă a vântului, a clopoţeilor de la gâtul iezilor şi câteva avioane de hârtie pline de cuvinte……o iubire pierdută, o conversaţie niciodată încheiată, o singură clipă de suprapunere şi un văzduh de gânduri nerostite.
Aveai, desigur, dreptate, dar de-atunci bunica n-a mai rostit niciodată cuvinte de alint.
Feedback Motanov
– titlul anunță exact genul textului care urmează. dacă aș fi văzut undeva o povestire numită așa, n-aș fi citit-o, pentru că prevestește grație și vaiet
– e foarte greu ca genul ăsta de lirism cu un zid în centru – ca metaforă, prilej de amintire, ce vrei tu – să te țină interesat, ca cititor. eu m-am plictisit, pentru că nu se schimbă nimic, e monoton. cred că ar fi avut șanse mai mari ca poezie. dar și din poezie aș reduce înfrumusețarea asta care adie în tot textul – „vântul fura din când în când câte un avion plin de cuvinte pentru mine, şi eu pierdeam şirul frazelor tale. Câteodată mâna ta lua forma unui gest tandru pe care mi-l trimiteai şi, deşi ştiam că mă iubeşti, căldura ochilor tăi verzi rareori se mai apleca asupra mea.” dacă ce scrii se bazează pe experiențe personale, încearcă să te detașezi puțin, ca să reușești să distingi ce l-ar interesa pe cititor și ce nu, ce dozaj l-ar emoționa și ce dozaj l-ar face să-și dea ochii peste cap.
