Povestire scrisă de Bogdan Perțache, aleasă de Eli Bădică la Creative Writing Sundays, pe 13 martie 2022, la tema „un text care să pornească de la o știre”.
Primul lucru care-mi sare în ochi e că sfârcul portocaliu are aceeași nuanță cu a rujului de buze. Nu, m-am înșelat, la o privire mai atentă, gura e vermillon. Nu i se vede sânul drept, e mascat de antebrațele încrucișate. Se apără, dar în același timp se oferă, căci picioarele desfăcute lasă să se vadă trapezul răsturnat, frânt, desenat de părul pubian bogat. Spre fese, dungulițele firelor abia ascund vulva ca un bob de cafea. Poartă pantofi cu tocuri și vârfuri pătrate și ciorapi negri ce se opresc la începutul coapselor. Un genunchi ridicat sprijină coatele, celălalt e culcat pe cearșaf. Șoldul stâng e colțuros, osul bazinului întinde pielea străvezie, iar sub sân coastele închipuie o scară cu patru trepte. Și totuși, privirea ei mă face să intru în erecție. În ochii negri nu citesc nimic din blazarea sau graba femeilor plătite cu care sunt obișnuit, ci o invitație curioasă, calmă. Corpul famelic e respingător, dar atitudinea lui e îmbietoare.
Mă apropii.
Admir.
Nu am mult timp la dispoziție.
Îmi bag mâna în buzunar și trag penisul tare, mutându-l greu pe o parte. Morții mamii lor de pantaloni strâmți!
Slăbesc cureaua.
Tresar, în spatele meu o voce blândă mă îndeamnă:
― Vă rog să vă grăbiți!
― Poftim?
― Vă rog să vă grăbiți spre ieșire! Într-un sfert de oră galeria se închide. Mulțumesc!
Rotesc capul și o privesc tulbure pe femeia în deux-pièces negru, cu ecuson auriu.
Zâmbește:
― Nu vă-ngrijorați, domnule, găzduim expoziția Egon Schiele timp de trei luni. Tabloul dumneavoastră nu pleacă nicăieri.
https://www.fondationlouisvuitton.fr/fr/evenements/egon-schiele
