Povestire scrisă de Robert Burcuță și aleasă pentru publicare de Veronica D. Niculescu, în urma primei ediții a concursului trimestrial.
Ea. Cea din faţa mea. E cufundată până la gât într-o carte căreia de trei staţii nu i-a mai întors pagina. Responsabilul probabil își așteaptă epilogul pe ultimul peron. El. Cel de lângă mine. Îi urmărește ochii deși de trei staţii nu s-au mai clintit. Ar vrea să o întrebe dacă s-a întâmplat ceva dar este oprit de retorică. Ei. Cei care nu sunt atenţi. Vor pierde miracolul ce are să se întâmple. Le revine doar rolul de a îngreuna tabloul și aerul din compartiment.
Mecanicul frânează brusc amestecându-ne într-un asemenea hal încât nu ne-am putea recăpăta omogenitatea nici dacă am avea la îndemână un bomfaier. Trenul se oprește în mijlocul unui hău în care cea mai notabilă formă de relief este orizontul. Botul locomotivei a intrat în repaus la un metru de botul unui cal ce agonizează pe calea ferată. A călcat între șine în momentul schimbării macazului și nu mai e nimic de făcut. Proprietarul îl mângâie cu biciul pe spinare în speranţa unei eliberări prodigioase. E mai valoros viu, cărând fier vechi și sticle de plastic decât tranșat în galantarul unui abator. Nu-i rămâne decât să blesteme toți sfinţii în cea mai neaoșă limbă ţigănească și nu pare să fi luat la cunoștință că era să fie spulberat de tren. Fiul său își plânge amicul cabalin încolăcindu-și brațele în jurul piciorului imobilizat. Ar vrea să-l elibereze dar nu poate îndoi fierul, poate doar să umple un lighean cu lacrimi care să înduioșeze călătorii coborâți din tren să trăiască întâmplarea. Și cum tatăl său nu contenește să-și plesnească tot mai tare animalul, cineva trebuie să intervină astfel încât să-l facă să regrete fapta. Poate cel care flutură într-o mână o legitimaţie și în cealaltă o armă. Poate el, din datorie sau măcar din spirit civic, va încerca. Polițistul se adresează precipitat dar cu încredere mulțimii.
— Calul ăsta a suferit destul. Se vede că a dus o viaţă chinuită. Are o grămadă de cicatrice și coastele i se văd cu ochiul liber. E bolnav. Oricum nu mai are multe zile.
Poliţistul îi pune pistolul la tâmplă și cu cealaltă mână acoperă ochii puiului de țigan ce nu vrea să-și desprindă trupul de piciorul repauzat. Detentorul biciului nu e de acord și răcnește din toți rărunchii.
— Caii bătrâni nu se împușcă. Caii bătrâni se curăţă cu-n topor între felinare.
Și cu o abilitate demnă de filme cu James Bond, țiganul smulge naganul agentului și-l aruncă cu putere în stufărișiul bălţii din apropiere. Problema își schimbă brusc polii magnetici spre piesa de metal.
— Ai să înfunzi pușcăria, țigane. Șapte ani pentru ultraj. M-ai nenorocit.
Cineva trebuie să facă pe scafandrul și poliţistul ar fi în stare de orice pentru a-și recupera armamentul din dotare, dar nu se aruncă el în baltă. Îi e teamă că minoritarul va sesiza momentul oportun și va despica capul cabalinei sub privirile siderate ale întreg aliotmanului.
— Mai bine te duci tu, mă țigane.
Spune cel de lângă mine, dând uitării ochii neclitiţi ai literatei pe care n-a avut curaj să o abordeze dar care, cu acest prilej, îi va recunoaște existența. Așa că întărește.
— Da. Da. Du-te tu, mă criminale. Întorcea-te-ai în mormânt cu noroi sub limbă și broaște între dinţi.
Se duce mai mult împins cu șuturi în fund. Se cufundă în mocirlă mai întâi până la genunchi, apoi până la brâu și apoi până la coate, ajungând-o din urmă pe cea care rămâne cu ochii aţintiţi în carte, pierdută undeva între ficțiune și realitate. Restul personajelor zăbovesc la mal aglomerând dezordonat tabloul cu bucățele din trup tăiate fin de orizont. Paria se extrage graţios din glod, moment în care puiului de ţigan i s-a uscat ultima lacrimă. Pășește iavaș către fiul său și cade în genunchi afișând un zâmbet rece. Bagă mâna în buzunarul salopetei, se uită spre polițist și își plimbă privirea de sus în jos până-i găsește ochii. Îl fixează preț de câteva secunde, suficient cât să-i schimbe culoarea feței dintr-un rumen roșu într-un verde vânăt. În niciun caz doi pui gălbiori de rață sălbatică pe care tatăl îl scote din haină și-i intinde pruncului făcându-l să lepede degrabă piciorul bolnav și să ia în primire noua povară.
Ea. Cea din faţa mea, clipește, își umezește arătătorul pe vârful limbii și întoarce pagina.
