Povestire de Tudor Antemir, aleasă de Adrian Schiop la Creative Writing Sundays pe 28 februarie 2016. Tema a fost la liber. Motivul alegerii: „fiindcă are plăcerea povestirii și instinct de povestitor”.
Letiția deschise dulapul de deasupra chiuvetei, scoase o sticluță verzuie și se parfumă, apăsând de multe ori pulverizatorul. Mirosul de câine nu dispăru, probabil îi intrase în nări. O obseda suferința din privirea lui Tăuraș, trebuia să-i găsească un loc mai bun. Imaginea ei reapăru în locul flacoanelor de pe rafturi când închise ușa. Se privi un timp, apoi oftă și se apucă să-și deseneze pe față adevăratul chip. Machiajul încărcat era masca ei de război, o făcea să pară mai puțin obosită decât se simțea, iar oamenii evitau să se certe cu o cucoană desprinsă dintr-un teatru chinezesc. Avea oricum parte de certuri destule. Nu puteai să salvezi animale fără să intri în conflict cu lumea. Mai ales după toate știrile cu Ionuț. Letiția se încruntă puțin la gândul despre Ionuț, apoi sună telefonul și se duse să răspundă.
— Bună, Cici. Ai găsit ceva? Serios? Unde? Așa departe? Au curte mare? Ei na, și chiar îl vor? Auzi, ia stai un pic. Îi cunoști? Nu, personal. Eu nu-l trimit să-l țină-n lanț și să-i dea pâine cu apă. Așa ai spus și data trecută. Băi, mă duc peste ei, ăsta-i copilu’ meu, înțelegi? Bine. Cum facem? Bine.
Cu receptorul încă în mână, se întoarse și privi sufrageria cu mobilele îngrămădite pe lângă pereți. Cei șase câini ridicară capetele în același timp, curioși. Letiția se uita parcă prin ecranul spart al televizorului. După un timp își reveni, tresărind ușor și îngenunche lângă unul dintre câini. Îi mângâie blana neagră, lucioasă și îi sărută pata albă de pe frunte. Îi șopti ceva în ureche, apoi îl îmbrățișă, spunând „Cine știe, Tăuraș”.
Scoase telefonul mobil, formă un număr și așteptă să sune o dată, apoi închise. După câteva minute se auzi melodia Nokia.
— Bună, Florin, sper că nu te-am deranjat. Sunt bine, sunt bine. Ei, un pic, normal. Păi, cu toate nenorocirile astea. Nu pot, când văd ce criminali sunt. Oamenii, cine? În fine, te-am sunat să te rog… stai mamă, ascultă… da, știu, dar… până la pensie, știi că ți-i dau. Nu, nu pentru mine. Ce contează? Sunt pentru mine, poftim, e mai bine? Păi ți-am zis că ți-i dau, deci sunt banii mei, fac ce vreau cu ei. Hai, te rog. O sută, atât. Da? Of, ești un băiat tare bun. Ana e bine? Mai vomită? Vezi, ți-am spus că e doar o fază. Ei, lasă că dup-aia o să fie și mai frumoasă. Știu, știu că glumești. Bine, mamă, trec diseară pe la tine să iau ăia. A, auzi, cred că i-am găsit stăpâni lui Tăuraș. Da. Ei, să vedem, că dacă nu-mi place de ei nu-l dau. Nu. Nu începe iar, Florine, te rog. Mă descurc. Ei și ce? Ba o să-l aduci, e bine să se învețe de mic cu câinii. Hai, măi mamă. Ce? Nu contează, ți-am spus, pentru mine. Nu-ți spun. Of, pentru Magda, măi mamă. Are șase pisici și a luat doi câini din parc, nu se descurcă. Nu, Florine, ascultă-mă, nu mai vorbesc cu tine, auzi? Florin, Florin!
Femeia se uită la ecranul telefonului, apoi închise ochii. Își petrecu următoarele două ore plimbând câinii în trei ture. Pe Tăuraș îl scoase ultimul, împreună cu Buha, o cățea mică și grasă, cam isterică. Pe drumul spre parc se întâlni cu doamna Dumitrescu, o femeie de vreo optzeci de ani, care se îndreptă grăbită spre ea, de cum o văzu. Purta un palton vechi în carouri și o pălărie ca un clopot. La fiecare pas părea că avea să cadă, dar se redresa miraculos cu ajutorul bastonului.
— Doamna Ciobanu, spuse bătrâna. I-au luat pe Băiatu’ și pe Pamela.
— Când?
— Azi dimineață. N-ați văzut că nu mai sunt?
— M-am gândit că stau ascunși.
— Nu, a văzut Marius. I-au luat, i-au dus, fir-ar ai dracului.
— Au zis unde?
— Nu, au zis să sunăm mâine. Am crezut că mor, doamna Ciobanu.
— O să-i scoatem, nu vă necăjiți.
— Eu n-am cum s-ajung singură, sunt femeie bătrână.
Cuvintele începeau să-i rămână în gât.
— Știu, nu vă necăjiți, îi scoatem.
— E așa departe, își bat joc de noi.
— Știu.
— Mi-e frică, doamna Ciobanu, ăștia-s în stare de orice. Tăuraș, mamă, tu ești tare drăguț, spuse bătrâna aplecându-se să mângâie câinele. Știți ce le fac, doamna Ciobanu? Îi duc la marginea orașului și îi gonesc pe șosea, să-i calce mașinile. Sau îi omoară în bătaie pe drum și spun că s-au mâncat între ei.
— Nu plângeți, doamna Dumitrescu, nu-i chiar așa, o să-i găsim.
— Au spus și la televizor, n-ați văzut?
— Nu mă mai uit la televizor.
Bărbatul se sprijinea de un Ford cu numere de Argeș. Purta blugi și un pulover bleumarin. Avea o barbă care îi dădea un aer serios. Cecilia era cu el și i-l prezentă Letiției.
— George e vărul unei colege.
— Letiția, îmi pare bine. Pare om cumsecade, îi spuse Ceciliei cu ochii la bărbat. Eu mă pricep la oameni.
Bărbatul zâmbi, dar Letiția rămase serioasă.
— El e Tăuraș? Ce faci, măi Tăuraș? spuse George.
— Vedeți, și el vă place.
— Da, îi place aici, după ureche, îi place.
— Vă mulțumesc mult de tot, spuse Letiția. I-am spus și lui Cici, ăsta e copilul meu.
— Păi și de ce nu-l țineți?
— Nu suportă apartamentul, era liber înainte. Pe cât îmi e de drag, pe atât îmi e de greu cu el în casă. Îi trebuie o curte.
— Îl aveți de mult?
— În casă, de curând, dar altfel… nu v-a povestit Cici? Prin câte-am trecut cu el?
Bărbatul făcu semn din cap că nu.
— M-a urmărit într-o seară până acasă. Din centru, domnule, nu puteam să scap de el, era mic, avea vreo șase luni. Îl goneam și, când dădeam să plec, se lua iar după mine. Îi picasem cu tronc. M-am repezit mai tare spre el, a fugit pe stradă și l-a lovit o mașină. Vă dați seama ce-a fost în sufletul meu. Trei luni am umblat pe la doctori cu el, dar a scăpat. Înainte de isteria asta, toată curtea blocului era a lui.
— A avut noroc cu dumneavoastră. Alții n-ar fi dat doi bani pe el.
— Să știți.
Tăcură amândoi. Bărbatul privi către sacoșa din mâna Letiției. Părea grea.
— Aici aveți niște mâncare, preșul lui și asta – e jucăria lui preferată, spuse femeia și scoase o bucată de sfoară înnodată în formă de os. Vă las și zgarda și lesa.
Câinele deveni agitat când simți că lesa trece în mâna bărbatului. Fură nevoiți să-l împingă cu forța în mașină și să închidă repede portiera. Tăuraș se învârtea agitat pe bancheta din spate. Îi atârna limba și respira sacadat. În scurt timp, geamurile se aburiră și câinele nu se mai văzu, dar mașina continua să se zgâlțâie.
— O să am grijă de el, stați liniștită. O să aibă iarbă, copaci, o să se joace fetele cu el, o să-i placă sigur.
— Am încredere în dumneavoastră, spuse femeia mai mult ca pe un ordin. În orice caz, dacă aveți probleme cu el, orice, și nu-l mai vreți, mă sunați și-l iau înapoi. Promiteți-mi.
— Bine, promit.
— O să vă sun să verific.
Bărbatul zâmbi, își luă la revedere și se sui la volan. Cele două femei urmăriră mașina cu privirea până când coti pe prima stradă la dreapta. Prin luneta aburită se ghicea încă silueta câinelui cocoțat cu labele pe portieră.
Toată după-amiaza, Letiția nu-și putu scoate din cap imaginea lui Tăuraș agitându-se pe bancheta din spate a mașinii. Începu să dea telefoane. Mai întâi îl sună de trei ori pe Florin, dar acesta nu răspunse, așa că îi scrise un mesaj că dăduse câinele. Apoi o sună pe Cecilia, pe care o puse s-o asigure din nou că luase decizia bună. Plimbă toți câinii și spre seară îl sună pe George.
— Ați mers bine? V-a chinuit, nu? Era agitat, se vedea. Da, și eu numai la asta m-am gândit. Acum e bine? I-e dor de mine, săracul. Of, nu știu dac-am făcut bine. Da? Sper. Să stați cu el până-i mai trece. Să nu-l lăsați singur, da? E sensibil, ca un copil. Mulțumesc, sunteți un om bun.
În noaptea aia, îl visă pe Tăuraș. Erau pe un câmp, sub un copac, singurul copac cât vedeai cu ochii. Ea stătea sprijinită de trunchi și Tăuraș se uita atent în zare. Deodată, câinele sări în picioare, mârâind și lătrând. Se ridică și ea și câinele începu să alerge în jurul ei și al copacului. Lătratul lui deveni jucăuș și o făcu pe Letiția să râdă, dar la un moment dat câinele nu mai apăru de după copac și femeia descoperi că în spatele ei iarba crescuse foarte mult, cât porumbul și Tăuraș nu răspundea la chemări, lătratul i se auzea din ce în ce mai departe și Letiția avansa tot mai greu prin vegetația deasă. Când simți că nu mai poate să se miște, se trezi. Geamul de lângă pat se aburise. Își trecu palma peste el, așteptându-se parcă să vadă botul câinelui dincolo.
Și în noaptea următoare avu un vis asemănător, așa că, la scurt timp după ce se luminase afară, își luă inima în dinți și îl sună din nou pe George.
— Bună dimineața, Letiția sunt.
Liniștea de la capătul celălalt o făcu să se așeze.
— E… totul în regulă? Cum să scape? Când? Și de ce nu m-ați sunat? strigă femeia. Păi ca să vă ajut să-l căutați. Of, Doamne, mi-ați promis. Ba sigur că aveam. Nu-i nimic, o să-l găsim, e prin preajmă, probabil. O să vin chiar azi încolo. Cu un microbuz, ceva. O să ofer recompensă, văd eu. Ba da, nu mai spuneți asta. Cum ajung la dumneavoastră?
Letiția puse receptorul în furcă și notă pe o hârtie instrucțiunile bărbatului. Scoase mobilul și-l deblocă, dar se răzgândi și-l băgă la loc în buzunar. Se duse la dulap și scoase o cutie aurie de carton pe care scria praline și din ea pescui un lănțișor de aur cu medalion și un ceas bărbătesc vechi.
Bărbatul de la ghișeul casei de amanet stătea pe scaun, aplecat înainte. Un afiș lipit pe geam o împiedica pe femeie să-i vadă fața, dar îi putea vedea vârful capului. Avea o chelie lucioasă, cu conturul clar, ca un franciscan. E semn bun, gândi Letiția, sfântul Francisc e protectorul animalelor.
— Nu e Lae? întrebă omul la microfon, studiind buletinul femeii.
— Ce lae?
— Lae, cu ae.
— Ce? Nu domnule, e cum se aude. Cum scrie acolo. Letiția Ciobanu.
Din banii primiți, femeia cumpără o sută de euro, apoi plecă direct la gară, plăti un bilet de microbuz și puse deoparte banii de întoarcere. Îi mai rămăsese niște mărunțiș, așa că mâncă doi covrigi și bău o cafea așteptând să se facă ora plecării. Ajunse la poarta casei lui George puțin după prânz. Cu gesturi stinghere, bărbatul o pofti înăuntru și îi arătă groapa săpată de câine pe sub gard. Curtea era așa cum o descrisese el, avea un gazon îngrijit și câțiva pomi fructiferi. Letiția ridică din iarbă jucăria de sfoară a lui Tăuraș. Într-un colț, o fetiță blondă o dădea pe alta în leagăn. Nevasta lui George ieși și salută scurt, apoi dispăru în casă. Porniră împreună prin sat, deși bărbatul insistă că nu mai are rost și că întrebase deja pe toată lumea. Letiția bătu la fiecare poartă, oferind tuturor bancnota de o sută de euro recompensă. În scurt timp, se formă o ceată de oameni și numele câinelui răsuna în tot satul. Până și preotul se alăturase grupului și mergea alături de Letiția. Părea să o simpatizeze. La lăsarea întunericului, când sătenii abandonară rând pe rând căutările, preotul o invită pe femeie în biserică, să se roage, iar ea acceptă. George îi propuse să rămână peste noapte la el, dar femeia refuză, spunând că o așteptau ceilalți câini, așa că bărbatul o conduse la microbuz și stătu cu ea să-l aștepte.
Târziu, când ajunse acasă, Letiția îi telefonă prietenei ei.
— Nu înțeleg, Cici, erau așa săritori, voiau să ajute. Nu, nu numai pentru bani, îți spun. Dacă toți oamenii sunt așa de buni, cine face toate nenorocirile? Probabil. Bine, Cici, hai că te las. Bine. Să sperăm, cine știe.
Se trezi puțin înainte de răsărit. Visase că Tăuraș se întorsese și era în parc. Pur și simplu ieșea dintr-un tufiș și alerga bucuros spre ea când o vedea, ca mai demult, înainte de Ionuț. Se îmbrăcă și ieși să caute câinele în jurul blocului, chemându-l în șoaptă. Se duse și în parc și stătu acolo o vreme, scrutând semiîntunericul, dar parcul era pustiu.
Mai târziu, când plimba câinii, se întâlni din nou cu doamna Dumitrescu.
— Nu i-am găsit, doamna Ciobanu, se plânse aceasta.
— Pe cine?
— Pe Băiatu’ și pe Pamela.
— Păi unde i-ați căutat?
— La adăpost. Am fost și la Pallady și la Bragadiru. Nu erau, nu știu ce să mă fac.
— Ați fost singură? Vai, am uitat complet. Trebuia să-mi amintiți.
— Am fost cu autobuzul. V-am căutat ieri, dar nu erați acasă. N-am mai putut să aștept. Mi-au spus că mai e un adăpost în Giurgiu, dar cum să ajung eu acolo? spuse bătrâna pe un ton plângăcios.
— Nu vă necăjiți, se rezolvă. Vorbim cu Marius, poate ne duce el. Îi plătim benzina, am eu niște bani.
— Mulțumesc din suflet, doamna Ciobanu. Știți, numai pe dumneavoastră ne mai putem baza în tot cartierul. Să v-ajute Dumnezeu pentru tot ce faceți!
Se îndrepta spre casă când îi sună mobilul. Era un număr necunoscut și, când răspunse, auzi vocea preotului din satul lui George.
— Bună ziua, părinte, ce s-a întâmplat? Păi nu puteți să-mi spuneți dumneavoastră? Bine, dați-mi-l, mulțumesc. Doamne-ajută, da. Alo, da, bună ziua. Da, negru, spuse femeia, micșorând pasul. Mai plinuț, nu gras. Aoleu, nu, nu, nu. Unde? Care șosea. Cred ca el e, săracul, voia să vină acasă. A, stați, avea o pată albă pe frunte? Cum adică nu se vedea? Nu-mi mai spuneți, nu mai vreau să aud, strigă femeia și închise mobilul.
Urcă în apartament, unde se lungi îmbrăcată în pat. După o vreme, adormi în poziție de fetus. Când melodia Nokia o trezi, era întuneric și nu știa cât dormise.
— Da, Florin, bună. Nimic, doar că nu mă simt prea bine. Ei, o să treacă. Tu ce faci? Nu te mai scuza, știu că ți-e greu cu mine. Nu, mamă, am înțeles. Sunt eu nebună că nu pot să-i las să moară. Acum? Mamă, nu mă simt bine. A, nu-i nevoie, m-am descurcat. Dar atunci ce? Ce surpriză? Nu vrei să treci în altă zi? Bine, dar te rog să nu stai mult, vreau să dorm.
Când sună interfonul, Letiția orbecăi până în hol, nu aprinse lumina. Potoli câinii care lătrau, descuie și așteptă pe întuneric. Auzea pașii pe scară. Florin ciocăni, deschise ușa și, apăru în lumina de pe palier. Căra o cutie mare.
— Te superi dacă stăm pe întuneric? spuse femeia. Mă doare capul.
— Păi și cum să-ți arăt surpriza? spuse Florin vesel.
— Ce-i asta? Dacă-i televizor, nu-mi trebuie.
— Uită-te.
— Nu-mi dau seama.
— E o căsuță de câine. Mi-a făcut-o Virgil, colegul meu, tâmplarul. Nu-i frumoasă? Aici scrie Tăuraș. Am vorbit cu Ana, mergem în weekend cu toții s-o ducem. Îmi pare rău că m-am răstit la tine atunci, mă ierți? Mama, ești bine? Mamă?
Letiția își îmbrățișă fiul și căldura trupului lui o transportă undeva departe, pe un câmp însorit, unde câinele ei preferat alerga în jurul ei, lătrând vesel.
