Povestire scrisă de Ioana Maria Stăncescu, aleasă de Andrei Crăciun la Creative Writing Sundays, pe 17 septembrie 2023, la tema: „să transforme într-o ficțiune ceva ce li s-a întâmplat în realitate”.
Tata a murit fiindcă a vrut. Să ne-nțelegem: asta nu înseamnă că nu s-a împotrivit, că nu o fi dat să strângă din pumni, să-și rotească capul în toate părțile, pipăind cu disperare după ceva, o mână, un braț de fotoliu sau un picior de masă de care să se agațe. Asta înseamnă doar că, din punctul lui de vedere, tata a ales să scape de o bătrânețe care l-ar fi făcut să se topească pe colțul lui de canapea până când nu ar mai fi fost tata, ci doar o excrescență, ceva mic și ieșit în afară pe care restul casei s-ar fi tot așezat din greșeală, rănindu-se seară de seară. Din punctul mamei de vedere, tata a murit cu zile. Din punctul meu de vedere, era deja mort când a murit.
Nu vă imaginați nu știu ce scenarii catastrofice făcute să șteargă din mintea unui copil, mai precis a unei fete, amintirea tatălui. Nu am fost nici bătută, nici agresată, nici pedepsită, nici închisă în casă, nu am rămas fără cadou de Crăciun sau fără petrecere de ziua mea. Nu am dat imaginea tatei la o parte, ca pe o pătură aspră sub care nu poți respira, și nici nu am aruncat-o pe masa psihologului dimpreună cu alte traume. Nimic din toate astea. Tata a început pur și simplu să nu mai existe într-o miercuri după-amiază, cu ceva timp înainte ca inima să i se usuce cu totul și ca Anghel Emilian, vecinul de la trei chemat de urgență de mama, să intre la noi în sufragerie, să arunce o privire și să zică cu vocea lui frumoasă „amin” de trei ori.
Era o zi de început de septembrie, una din acelea care, pe măsură ce soarele se ridică pe cer, se umplu de o lumină blândă ce se scurge ca mierea peste întregul oraș. Eram acasă, tolănită pe canapea, cu ochii la televizor și cu un castron plin cu struguri așezat direct pe burtă. Mă plictiseam și încercam să mișc în sus și-n jos castronul, încordând mușchii abdomenului. Așa făceam și un pic de sport și poate, cu ocazia aia, aveam să grăbesc și lucrurile acolo, jos, unde tot ar fi trebuit să vină și nu venea. Doar eu și cu încă o fată din clasă nu aveam ciclu, așa cum doar eu și cu încă o fată, alta, nu aceeași, am fost singurele din tabără fără telefon mobil. „Și pe cine, Doamne iartă-mă, ai fi vrut să suni?”, s-a răstit mama și eu i-am spus „Pe tine”. Iar ea și-a dat ochii peste cap și a răspuns „Ete fleoșc, că n-om vorbi destul toată ziua”. Așa a spus și eu nu am spus nimic să nu care cumva să o enervez mai tare și să declanșez iarăși discursul ei despre bani.
Așadar, după ce am terminat de mâncat strugurii, am dat pe TV Paprika ─ era acolo un bucătar italian care se învârtea într-o ditamai bucătăria, nu ca a noastră, de abia ai loc să te miști între masă și frigider ─ castronul s-a făcut mai ușor, l-am dat deoparte să nu mă prindă mama cu el pe piele, pentru că ea nu suportă să folosesc obiectele și la altceva decât la ce au fost ele gândite și am rămas întinsă pe spate, cu gândul la școala ce urma să înceapă și cu ochii la ceasul de pe perete. Așteptam să se întâmple ceva, dar nu se întâmpla nimic.
Era trecut bine de șase când tata s-a întors de la muncă, a băgat cheile în ușă, a tușit, a aprins lumina, a stins-o repede și a intrat în casă, trăgând după el ca pe un geamantan ponosit, un miros acru și un cuvânt necunoscut. „Ai băut?” l-a întrebat mama, iar el a făcut o grimasă și a luat cuvântul cel nou și s-a ascuns în spatele lui ca în dosul unei cortine. Își tot trecea degetele peste față, prin păr, iar peste față, și repeta întruna „restructurare, restructurare”, apăsând pe fiecare „r” ca pe o bubă din care, odată spartă pielița, puroiul se tot scurgea în fir subțire. Până seara cuvântul prinsese o consistență vâscoasă, lipindu-se din momentul ăla de orice discuție dintre părinții mei, ca un semn de punctuație fără de care propozițiile lor nu ar mai fi avut nicio noimă.
Mai târziu, la cină, mama i-a dat tatei să mănânce otravă. Presăra venin în loc de sare, bolborosea cuvinte neînțelese care i se strecurau ca șerpii afară din gură, târându-se în cratița cu sos și mai departe, prin bucătăria mică și înghesuită unde tata rămăsese cu capul plecat și buzele întredeschise, așteptând să fie hrănit.
Apoi mama mi-a cerut mie să spăl vasele, că ea cică se săturase, iar eu m-am uitat la tata să văd ce zice. Dar el tăcea cu capul sprijinit de cuvântul cel nou ca de tăblia unui pat și, în loc de ochiul stâng, îi crescuse de-acum o floare. O floare de colț pufoasă, ca o tarantulă albă. M-am uitat îngrozită la mama, dar ea strângea masa foarte liniștită, iar eu știam că dacă mama nu se sperie înseamnă că nu-i grav. Probabil, m-am gândit în sinea mea, că era absolut firesc ca acel cuvânt nou să producă o serie de transformări și am întins mâna cât să-mi trec degetul peste frunzișoarele lemnoase acoperite de puf argintiu, de pe fața tatei.
Zilele următoare lucrurile au continuat să se schimbe cu repeziciune. Pe măsură ce gura mamei se deschidea și se închidea ca o fereastră spre nicăieri, eliberând în aer roiuri de viespi și de lăcuste, trăsăturile tatei se estompau precum amintirile oamenilor bătrâni. În locul lor creșteau flori. O ureche și-a pierdut-o, de pildă, pe canapea, la televizor, în timp ce ne uitam împreună la „A fost odată în Vest”. Stătea aplecat în față, cu coatele pe genunchi, cu bărbia în palme, cu ochiul bun cât mai aproape de ecran și de Claudia Cardinale, când s-a trezit că i se desprinde urechea dreaptă și cade pe covor la picioarele noastre, ca un fruct găunos prin care cuvintele se târau spasmodic în fraze de lungimea râmelor. Am vrut să o culeg de pe jos, dar mama a strigat să nu care cumva să pun mâna pe ea și s-a repezit cu o mătură și un făraș s-o adune de-acolo. Apoi am așteptat amândouă să vedem cum în locul urechii înflorește o anemonă roz. „Ia te uită, o culoare de prințesă, că tot huzurești toată ziua!”, a țipat maică-mea și i-a întors spatele.
La deschiderea de an școlar, tata a rămas acasă. „Tac-tu nu mai e de scos în lume”, a zis mama și tind să cred că avea dreptate. În general mamele au dreptate. La festivitatea de la școală a venit și Anghel Emilian care nu doar că e vecin cu noi, dar e și „preoțelul nostru” cum zic femeile din bloc și chicotesc care mai de care, făcându-și cruci mici și repezite. După ce ne-a spus să fim cuminți, să învățăm bine și să nu facem prostii că ne bate Ăl de Sus, popa s-a tras mai lângă mama, a pus o mână pe brațul ei, iar ea i-a zâmbit, dintre buze nu i-au ieșit nici lăcuste, nici himenoptere, doar un suspin care, după ce a făcut un cerc în aer, a rămas pe sutana preoțească, lucind ca o pată de grăsime.
După vreo lună, fața tatei semăna deja c-un câmp înflorit. O bromelia îi creștea în loc de nas, cu o floare roșie și cărnoasă din care curgeau frunze cu vârf ascuțit care îi înțepau obrajii, iar ochiul cel bun îi fusese astupat de o altă floare de colț. „Sunt un adevărat monument al naturii”, ne spunea el plin de mândrie și asta o făcea pe mama să-i strige în urechea rămasă la locul ei „Și-acu’ ce-oi fi vrând, să te protejăm noi?”.
De trei ori pe zi, tata deschidea gura și o lăsa pe mama să i-o umple cu ce credea ea de cuviință. Când un anthurium i-a acoperit buzele, transformându-i limba în pistil, tata s-a oprit cu totul din mâncat. Zilele și le petrecea pe balcon, ciulind urechea rămasă la sunetele din jur ─ la foșnetul frunzelor, la lătratul câinilor sau croncănitul ciorilor grive, la țipetele copiilor care se duceau spre parc, la mersul târșâit al bătrânilor din bloc, la soneria interfonului, la claxoanele mașinilor, la tocurile femeilor tinere și grăbite, la vocea gravă și ușor de recunoscut a lui popa Anghel, la râsul maică-mii, la ropotul ploii care îl făcea să stea ore-n șir cu fața-n sus, să nu se usuce florile.
Urechea stângă a tatei, căci doar ea îi mai rămăsese, i s-a desprins într-o noapte, în somn. A găsit-o mama ascunsă în pliurile cuverturii a doua zi de dimineață, când a făcut patul. Avea pe lob câteva picături de sânge închegat și pe timpan dormea încolăcit un vierme inelat, lung cât un cuvânt din mai multe silabe. În locul ei, tatei îi crescuse o floare de amarilis ca o pâlnie roz sau cel puțin așa mi s-a părut mie, după ce am comparat-o cu pozele din atlasul școlar. În perioada aia am decis să mă duc la olimpiadă la biologie. Era felul meu de a-mi ajuta familia. Mi se părea că e de datoria mea să fac ceva, mai ales că-mi venise și mie ciclul și deci, eram femeie în toată regula. Așa mi-a spus mama și mi-a mai spus că în zilele când curge sânge să nu care cumva să intru în biserică. Ea se ducea des. Tot mai des. Probabil că așeza cruci peste cuvântul ăla nou care crescuse în familia noastră așa cum crescuseră florile pe fața tatei. Din senin.
Din ziua în care tata s-a procopsit cu un anthurium în loc de gură, părinții mei au încetat să-și mai vorbească. Acest lucru a părut să le convină amândurora. Cel puțin așa-mi plăcea mie să-mi imaginez, pentru că nici cu mine nu mai vorbeau. „Vorba multă, sărăcia omului!”, zicea mama. Tata nu zicea nimic pentru că nu mai putea. Așa că mama vorbea de una singură, la pereți, și împroșca în jur cu viespi și cu lăcuste.
Ultima floare care i-a crescut tatei a fost o orhidee sângerie din specia Papucul doamnei, cu partea de sus a corolei în formă de buzunar și cu sepala voluminoasă. Toate astea le-am aflat la pregătirea pentru olimpiadă. Floarea i-a crescut într-o seară, în locul inimii. Mă uitam la ea și-i vedeam rădăcinile șerpuindu-i pe sub piele, ca niște vene. Mi-aș fi dorit s-o ating, să văd cum se simte, dar nu am știut cum să-i cer voie. Lui, care de-acuma nu mai auzea, nu mai vedea, nu mai vorbea. Așa că nu am făcut nimic. Doar l-am apucat de mână și l-am ținut strâns, preț de câteva secunde. Apoi m-am dus în camera mea și m-am apucat să învăț la biologie. El a rămas de unul singur, pe canapea, și Dumnezeu știe ce a făcut mai departe. De fapt, nimeni nu știe.
A doua zi de dimineață, am găsit floarea de orhidee într-un pahar cu apă, pe noptiera de la capul patului. Am rămas cu ochii la ea și am ciulit urechile la sunetele din jur. Am auzit freamătul frunzelor, uguitul porumbeilor, troncănitul tramvaiului, miorlăitul unei pisici în călduri, plânsul mamei, vocea lui popa Anghel care zicea „amin, amin, amin” și cam atât. Țin minte că în zilele următoare, m-am ambiționat și am luat notă mare la olimpiadă. Iar mama, drept răsplată, mi-a cumpărat și mie, în sfârșit, un telefon mobil.
