Povestire scrisă de Adriana Jderu, apreciată de Michael Haulică la concursul trimestrial de povestiri.
Șoferul avu la dispoziție doar câteva secunde ca să ia o decizie. Apăsă ușor frâna cu bocancul tocit, cât să se poată uita la bărbatul în salopetă albastră care stătea în ploaie pe marginea drumului, cu degetul mare ridicat în raza farurilor. Privirea lui obosită se mutase deja spre următoarea mașină.
Omul de la volan încetini până când opri pe o porțiune de pământ bătătorit. Bărbatul în salopetă înaintă cu capul în jos și fără grabă spre mașina bătrână. Doar cozorocul șepcii îl ferea de stropii care cădeau mărunt de un sfert de oră.
— Hai noroc, sunt Mircea! Numai până la Alexandria merg, să știi, spuse șoferul.
— Ghimpați, spuse celălalt.
Pe scaunul din dreapta se afla o pungă de hârtie, din care explodă o aromă potentă de pui prăjit. La semnul lui Mircea, autostopistul luă punga, se urcă în mașină și o puse pe jos la picioarele lui. Încercă să închidă portiera, dar metalul se zgâlțâi împotrivindu-se.
— Dă-i mai tare să se-nchidă, e cu schepsis, indică Mircea, zâmbind sub mustața grizonată.
Cozorocul se întoarse spre șofer. Omul îl fixă cu privirea pe bunul lui samaritean și apoi întinse din nou mâna spre portieră, trântind-o cu un zgomot puternic, deranjat ori de indicațiile primite, ori de situație pur și simplu.
Mircea înghiți în sec.
— Îmi pare rău de miros, am oprit pe drum și am luat niște aripioare de pui din alea picante și niște sandvișuri, spuse el în timp ce viră înapoi pe șosea. M-ar omorî nevastă-mea, sper să nu mă miroasă acasă. Îmi face numai verzituri, numai urzici, lobodă, că mi-a ieșit colesterolul mărit. Ieri, ghici ce! A făcut pireu de mazăre. Măi, femeie, unde ai mai văzut tu să bați mazărea așa ca pe cartof, în loc să faci și tu cu un sos de roșii acolo? Nuuu, că a citit ea că e mare delicatesă să faci pireu de mazăre. Știi, am un nepoțel mic de tot, trei ani are și i s-a făcut rău odată de a dat la boboci la mine în brațe. Mi-a făcut de comandă pantalonii. Ei, ce a vomitat ăla micu’, pe cuvântul meu, ca pireul Magdei arăta.
Izbucni singur în râs și burta generoasă îi săltă în ritmul hohotelor. Își luă privirea de la drum și se uită rapid la omul din dreapta sa. Nicio mișcare.
— Ai mâncat vreodată pui din ăsta din comerț? încercă bărbatul, pescuind o reacție. Pfai, are un gust, să te ții bine.
Se uită din nou stânjenit la drum. În mașină era o zăpușeală lipicioasă și Mircea simți cum o picătură de sudoare încerca în zadar să îi răcească fruntea. Stomacul i se zvârcolea ca un șoarece prins într-un spațiu prea mic. Nu știa dacă e de la puiul prăjit sau de la tovarășul lui de călătorie care mirosea a vopsea și belele. Cu coada ochiului, văzu cum cozorocul se întoarse din nou lent către el, așteptă câteva secunde, apoi se întoarse la fel de lent înapoi către șoseaua din fața lor.
Bocancul apăsă ușor pe accelerație.
— Nu, n-am mai mâncat, spuse el.
— Auzi, da’ ia de-aici și dumneata un sandviș! Ia, hai, că am luat prea multe de calic ce eram, nu reușesc eu să bag tot. Mi s-o fi micșorat și stomacul de la atâta pireu.
Bărbatul în salopetă vârî mâna în pungă și extrase câștigătorul: un sandviș cu pulpă de pui împachetat în hârtie albă mototolită.
— Vezi că e puțin picant.
Omul mușcă lacom de câteva ori, iar obrazul i se umflă într-un rotund perfect care se tot mișca în timp ce mesteca. Arăta de parcă nu mai mâncase de câteva zile.
O camionetă albă înaintă brusc prin partea stângă a mașinii, apoi acceleră trecând prin fața lui Mircea.
— Mama ta de pinguin! Cine ți-o fi dat ție carnetul, să depășești pe continuă, maimuțoiule?
Șoferul își reveni din tiradă și se uită scurt la partenerul lui de drum. Nicio vorbă, nicio tresărire.
Roțile iuțiră pe asfaltul umed și deasupra lor se lăsă tăcerea. Mircea își simțea pleoapele grele ca grijile. Pasagerul lui se foi pe locul din dreapta, parcă neștiind exact unde să-și țină brațele.
— Am lucrat cu ziua la cineva și m-a păcălit la bani. N-a vrut să mă plătească. De-asta nici nu am mai putut să iau microbuzul, că nu mai am niciun șfanț, mărturisi din senin omul în salopetă.
— Ăăă, da, bâjbâi Mircea, luat prin surprindere. Păi da, mai sunt și oameni din ăștia neserioși. Așa e… Auzi, uite, să știi că eu am un butic în oraș, în Alexandria. Nu mai merge așa de bine de când cu supermarketurile astea la fiecare colț, da’ am eu clienții mei. Dacă vrei, dă-mi un telefon, că am nevoie de cineva la cărat în zilele de primit marfă. Nu prea cară fata de la vânzare, că e cam micuță, n-are cum.
Luă un carnet cu spirală și un pix abandonate pe lângă schimbătorul de viteze și le dădu omului. Mircea îi dictă un număr de telefon, apoi rămaseră tăcuți tot restul drumului.
Când farurile luminară indicatorul de Ghimpați, autostopistul făcu semn șoferului să tragă pe dreapta, coborî și dădu din cap simplu:
— Mulțumesc, să trăiești!
În oglinda retrovizoare a mașinii, șoferul văzu cum salopeta albastră înțepeni vertical, iar cozorocul șepcii se aplecă ușor spre țărâna umedă de pe marginea drumului.
Opt litri de benzină mai târziu, Mircea intră în apartamentul din Alexandria și mirosi aerul. Ajunse la timp pentru masa de seară: spanac cu ou ochi. Bine că mâncase aripioare și cartofi prăjiți.
— Iar?
— Zi mersi că-ți pun ou. Hai, treci încoa’ că am stat după tine să vii, spuse Magda.
Magda arăta ca soția lui Moș Crăciun. Cu un zâmbet sincer, potrivi o farfurie cu mâncare pe locul unde stătea de obicei Mircea. Nici bine nu se așezară că de pe hol se auzi o sonerie familiară, în note alerte de pian. Bărbatul se îndreptă greoi spre geaca de blugi din cuier, își scoase telefonul din buzunar și răspunse unui număr necunoscut.
— Alo?
— Domnu’ Mircea, eu știu oamenii de pe-aici. Îi știu pe toți ăștia care merg la ocazie și mulți sunt de-ai locului, au familie, au frică de Dumnezeu, dar sunt săraci. Vai de capu’ lor, să vrei să scoți un ban și n-ai de unde. Și nu te-am mințit când ți-am zis că am lucrat cu ziua la un om și la urmă ăla nu a mai vrut să mă plătească. Avea doi frați mari cât ușa cu el. Sunt prost să îmi mai iau și bătaie? Da’ unii oameni cu autostopu’ nu-s de bună credință. I-am văzut pe la cârciumi de-aci și până-n Drăgănești că beau pe datorie. Unii sunt disperați. Și le e foame. Și le e sete. Și nu mai au încotro. Așa ca mine. De ce crezi că m-am urcat eu în mașina dumitale? Aveam un cuțit în buzunar gata pregătit. M-am gândit eu că oi putea să-ți tai beregata ca la porc și să îți iau mașina să o vând la unu’ din Letca Veche. Îți face ăla orice mașină bucăți și una-două le face bani. În câteva ore, n-are treabă băiatu’! Doamne… Doamne-ajută că mare păcat era să fac. Da’ stai liniștit că nu o să te mai sun, nu te deranjez. Asta am zis și eu, că fac o faptă bună până la capăt și să-ți zic, să știi și dumneata. Omule, să nu te-ncrezi în oricine. Poate lumea-i altfel la oraș, da’ ai grijă dumneata și în viața vieților să nu mai iei oameni la ocazie.
Din telefonul mobil nu mai ieși niciun sunet. Legătura se întrerupse.
Mircea se întoarse îngândurat spre masa din bucătărie și se așeză înapoi pe scaunul care scârțâi scurt. Se uită la Magda. Se uită la mâncare. Luă furculița și sparse bășica din care se scurse gălbenuș moale peste spanac, apoi luă o îmbucătură sănătoasă.
— E bun? întrebă ea.
— E bun.
— Cine era la telefon?
Bărbatul se holbă în continuare la farfurie.
— A fost o greșeală.
