Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Horea Sibișteanu la Creative Writing Sundays, pe 26 februarie 2023, la tema: „un text cu o scenă unde un personaj este pus într-o situație proastă pentru că știe un secret despre viața sexuală a cuiva.”
Într-o oră urmau să apară douăzeci de invitați la cină. Olga abia terminase treaba. Nu fumase nicio țigară de la prânz și abia aștepta să-și tragă sufletul pe fotoliul ei de pe balcon. La etajul zece, în miezul verii, nu puteai respira dacă nu făceai curent sau nu aveai aer condiționat. Ea se ferea și de una și de alta. Aparatul nu-i mergea, iar să deschidă geamurile era riscant. Ba o lua spatele, ba strănuta. Nu-și permitea să cadă la pat. La șaizeci de ani încă profesa ca medic pediatru, în propriul cabinet. Cu banii ei și cu pensia tatălui se descurca să plătească menajeră pentru cele trei camere și îngrijitoare opt ore pe zi pentru singurul ei părinte. Nu mergea la plajă de ani de zile, deși de la geamul de la bucătărie vedea marea și i-ar fi luat câteva minute până la faleză. Vântul mișca ușor perdelele, iar ea se gândea că nu le pusese la spălat. Nenorocită Norica asta. Tocmai azi m-a lăsat baltă cu toate. Stinse țigara în scrumiera de sticlă, sorbi ultima picătură de cafea și merse spre dormitorul tatălui ei.
― Hai, că acum apar invitații, sărbătoritule, spuse Olga tare, ca să acopere sonorul ridicat al televizorului. Nu vezi că la știri e tot aia? Mai fă o pauză. O să vină întâi dascălul cu preotul. Ăștia te așteaptă la cotitură în fiecare an, iar tu tot pe vrej ești. Măcar din spoveditul tău să scoată un ban. Stai un pic cu ei și le spui să plece, că ai treabă. La șapte fix, gata, valea. Pe la și-un sfert vin nepoții matale. Deci îi ții puțin pe primii, să nu încurcăm taberele. Ne-am înțeles? Uite ceasul aici, pe perete. Și nu te șifona, stai ca lumea în fund, că e costumul ăla bun.
― Noricuța tot nu a ajuns? întrebă Paraschiv dându-și ușor cu mână prin părul curat, pieptănat cu cărare. Rămăsese un crai. Doru îl alintase o iubită, iar de atunci așa se și prezenta. Fusese căpitan în armată, defilase cu pas mândru în fața lui Antonescu și tot drept se ținea și acum, la aniversarea de nouăzeci și opt de ani. Cu ochi albaștri, părul grizonant, zâmbetul în colțul gurii și având mereu complimente pentru cei din jur, cu precădere pentru femei. Ce tată fermecător, îi spuneau Olgăi toți care ajungeau să-l cunoască. E un pișicher. M-a făcut să mă înroșesc, i-a zis Norica după prima întâlnire.
Paraschiv fusese un bărbat fidel soției, dar era văduv de douăzeci de ani și acum revenise la libertatea din tinerețe. Dacă ar fi fost după el, nu s-ar fi însurat niciodată, dar rămăsese gravidă mama Olgăi și uite așa a fost de acord să facă pasul. Avea treizeci și opt atunci. O femeie a fost fericită, altele au suferit. Știuse să le curteze Paraschiv. Când lucra în portul Constanța, le cucerea trimițându-le lăzi cu portocale sau măsline, flori, coșuri de fructe și fotografii cu el în costum de armată. Avea cizmele înalte, din piele, lăcuite impecabil, de-și oglindea fața în bombeu. Femeile păstrau fotografiile în portofele și le arătau prietenelor. Când se întâlneau, Paraschiv le pupa mâinile până la cot, iar ele îi simțeau buzele chiar dacă purtau mănuși lungi de mătase. Când le vorbea, își arăta un pic ochii de sub chipiu și zâmbea studiat, ca un actor. Iar ca să dea lovitura de grație, se sprijinea cu câte un braț de scaunul lor, de vreun stâlp, de vreun perete, cât să le facă să se simtă captive. Și uite așa îl primeau în pat. Diminețile își lua la revedere salutându-le ca la raport și le mai vizita din când în când.
Acum locuia la fiica lui, care-l adora și-l ținea în puf, dar singură nu se putea descurca. Greu se găseau femei cumsecade și pricepute să îngrijească un bătrân. Cerințele Olgăi erau strict medicale. Aveau de mers doi kilometri cu el pe malul mării pentru aerosoli. În meniu să fie salate și proteine ușor digerabile. Să i se dea trei farfurioare de suplimente alimentare, după indicațiile nutriționistului, dimineață, la prânz și seara. Zilnic să i se facă duș și să fie bărbierit. Baie în cadă o dată pe săptămână, cu apa sub nivelul inimii. Plus porția de somn de o oră după-amiaza, cu storurile trase. Cât se putea de întuneric, pentru melatonină.
Astea poate ar fi fost ușor de îndeplinit, numai că el avea niște pretenții aparte. Îngrijitoarea trebuia să aibă cel mult șaptezeci de ani, dar să fie încă în putere. Să știe franceză și istorie, ca să poată conversa cu ea despre Carol al II-lea, Lupeasca și despre războaie în general. Dar mai ales să îndeplinească un criteriu definitoriu. Să aibă sânii mari. Restul mai trec cu vederea. Ei bine, Noricăi îi plesnea cămașa pe piept la interviu, așa că a fost angajată pe loc, fără pretenții de conversație în franceză.
Olga luă telecomanda de pe masă, se chiorî să găsească butonul de volum și îi zâmbi din pragul ușii de la sufragerie.
― Dacă ești cuminte și faci ce-ți spun, prinzi suta, tată. Norica nu știu unde e, dar o să am o discuție serioasă cu ea dacă apare. Nici la telefon nu mi-a răspuns. Exact acum când am mai mare nevoie de ea. Toate-s la fel. Să vezi că trebuie să încep din nou interviurile cu femeile. Iar ne costă o căruță de bani firma de plasament. Eu cred că mata le faci ceva de nu stă niciuna mai mult de două luni.
Închise ușa și se uită la ea în oglinda mare de pe hol. Era frântă. Numai de petrecere nu-i mai ardea. Noroc că avea părul ondulat și părea coafată. Slăbise mult și se întreba când va ajunge și ea să aibă nevoie de îngrijire permanentă. Nu mai avea tragere de inimă nici să se îmbrace în fuste și rochii după divorț. Doar în pantaloni de stofă o vedeai. Ochii albaștri erau moșteniți de la Paraschiv, dar firea inocentă era a maică-sii.
Oftă. În jumătate de oră veneau primii invitați. Mai încercă o dată la Norica. Sună de pe mobil pe telefonul ei fix, pentru că femeia nu i-ar fi recunoscut numărul. Olga i-a vorbit cald, cu bunătate, deși știa că nu va mai veni. Ar fi fost a nu știu câta care renunțase la postul acela în ultimii ani.
― Doamna doctor, iertați-mă, vorbesc mai încet să nu mă audă bărbatul ăsta, că mi-a mâncat zilele. Nu mă mai lasă la dumneavoastră, doamnă. Al meu e gelos rău, să știți. Și am greșit eu aseară. Am fost proastă, doamnă, zău că-mi pare rău. V-am lăsat cu toate pe cap astăzi. M-am foit toată ziua să vă sun și să vă spun, dar a stat cu ochii pe mine ca pe butelie. Eu nu știu sigur, doamnă. M-am mai gândit. Hrănit bine, îngrijit, nu-și simte vârsta domnul Paraschiv.
― Norica, zi-mi direct, că nu înțeleg. Ce s-a întâmplat?
― Vai, doamna doctor, crăp de rușine. Cum să zic? De la pilula aia de palmier pitic și rădăcină de urzică. De la aia ne-am luat. I-am zis lui Tică să ia și el, că e bună pentru prostată, dar și pentru… Știți dumneavoastră, că sunteți medic. Tică de mult nu a mai… Cum să vă spun, ca să mă înțelegeți. Iar la domnul Paraschiv, știți, cum să vă spun, doamna Olga… Cred că au efect astea naturiste. Îl spălam în cadă, atentă, așa, ca pe copii, și mă trezesc cu… hopa sus, înțelegeți. M-am mirat și eu. La vârsta lui tot mai simte ceva.
Preotul și dascălul sunau la ușă deja. Olga închise telefonul și strigă la tatăl ei de pe hol:
― Hai, că ai ce să mărturisești la popă, tată.
