Povestire scrisă de Mihai Cacior, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays, pe 29 octombrie 2023, la tema: o povestire care să pornească de la acest citat din romanul Gabrielei Adameșteanu, Dimineață pierdută: „La urma urmei, memoria unui bărbat, ca și a unei femei ce a trecut, cât de cât, prin viață, trebuiește să fie un cimitir de asemenea fapte – mai mari sau mai mici – inavuabile”.
Sânziana Popa avea douăzeci de ani când a aflat că nu va mai trăi încă atât. Se făcuse un an de la înmormântarea mamei ei, și tot un an de când nu mai purta haine negre. A intrat în bar purtând o fustă creponată, maro, pe care o furase de la second-hand. Fusta avea risipite pe ea forme albastre și verzi, brodate de mână. Băgat sub elasticul care-i înconjura talia zveltă era un tricou gros, de un verde spălăcit, cu patru găuri dintre care două de la arsuri de țigări. Mergea printre mese împinsă din spate de aerul cald. Un vânt care prevestea ploaia a năvălit prin porțile deschise, s-a prelins pe lemnul încins de canicula zilei și i-a făcut fusta să danseze. Sânziana s-a oprit în același timp cu rafala. Și-n stânga și-n dreapta mesele erau libere. Pe cea din dreapta era o scrumieră plină, pe cea din stânga era o tablă de șah. Și-a scos moneda, a aruncat-o în aer, a prins-o-n palmă și și-a zis: „Șahul e pajura”. Apoi a deschis pumnul.
Trei sunete s-au auzit: scândura îndoită a băncii când fata s-a trântit pe ea, pocnetul făcut de fundul sticlei de bere când a lovit masa și zumzetul mânerului din lanț metalic al poșetei lovind tabla de șah. Și-a scos telefonul, l-a pus pe tablă cu ecranul în jos, l-a aliniat cu carourile crem și maro. Piciorul îi dansa sub fustă, talpa sandalei lovea capacul de canalizare. Telefonul a vibrat. Sânziana l-a realiniat la liniile drepte ale carourilor, l-a lăsat cu capul în jos. Și-a rulat o țigară. A aprins-o. S-a strâns scrum pe tablă. Un barman slab în maiou negru i-a aruncat din mers o scrumieră pe masă. Sânziana a aliniat scrumiera cu tabla. S-a uitat la mesaj: „La cât ne vedem, iubi? Și unde? ;)”.
Sânziana a pufnit la „iubi”. Matei a avut nevoie doar de trei ieșiri și două săruturi stânjenitoare să ajungă la acest alint. Știa de când l-a văzut prima oară că între ei doi nu se poate întâmpla nimic. Probabilitatea era mai mare să dea cu moneda de o sută de ori și să pice numai cap decât să se sfârșească fără inimi frânte. Matei era înalt, avea umerii lați și un maxilar colțuros. Arăta mai bine în realitate decât în profilul lui de pe Bumble. Era inginer, era salariat. Nu a vorbit nici de criptomonede, nici de mașini, nici de vreo fostă iubită. Când l-a întrebat de zodie, el a răspuns direct, fără să fie ironic. Sânziana avea pomeții mai mari decât sânii, un nas strâmb, gât lung, umeri lați și claviculele pronunțate; și șoldurile îi erau late, doar atât a luat din frumusețea maică-sii, Dumnezeu s-o ierte. Abandonase facultatea de marketing după un an și cinci restanțe, fuma ca tractorista, a fost concediată de la magazinul de second-hand. Nici zodiile lor nu erau compatibile.
Citea mesajul lui în timp ce desfăcea tabla de șah și așeza piesele. Tocmai vărsase pachetul de tutun între liniile de pioni, când cineva s-a apropiat de masa ei. S-a apucat să ruleze țigări, așezând câte una lângă fiecare piesă. Abia când a terminat s-a uitat la băiatul care o privea. Era înalt, purta o cămașă largă în care ar fi încăput de trei ori și care era băgată sub blugii strânși cu o curea care îi înconjura talia de două ori.
— Venisem să-ți cer o țigară, dar acum aș vrea să te invit la o partidă, a spus băiatul.
Sânziana l-a mai studiat o dată din cap până-n picioare. A aruncat moneda în aer cu un bobârnac și a decis că pajura e acceptul. A prins-o-n pumn și, înainte să se uite, i-a făcut semn băiatului să se așeze.
— Hai să jucăm. Capturezi piesa, capturezi și țigara, a spus Sânziana.
Băiatul s-a prezentat ca Pavel și s-a așezat în fața ei. După prima mutare Sânziana a primit alt mesaj: „Ce faci iubi? Iar la terapie?”.
Sânziana a oftat. Pavel s-a uitat la ea cu o sprânceană ridicată. Nu a întrebat-o nimic, iar ei i-a convenit. Mutau și capturau piesele și țigările în tăcere, Sânziana le fuma îndată ce le lua. O rafală de vânt a doborât cele câteva piese rămase pe tablă și au decis că e remiză. Pavel a băgat mănunchiul de țigări câștigate în buzunarul de la piept.
— Te-am lăsat fără țigări, hai măcar să-ți iau o bere.
Sânziana a rotit moneda cu mișcări lente. Nu a fost nevoie să se uite cum a picat ca să știe că e pajură. A dat din cap afirmativ. Cât timp Pavel aștepta la bar, ea a mai citit o dată mesajele lui Matei. A curățat tabla de firele de tutun. A strâns moneda în pumn până a simțit marginea zimțată pătrunzându-i în carne. A rotit-o ca pe un titirez. A rotit-o cu ură și în jocul ei moneda se transformase într-o sferă și dansa între carouri: crem, maro, crem, maro. Sânziana și-a aprins ultima țigară și moneda încă se învârtea. A fumat-o până la filtru și dansul continua. A năvălit încă o rafală de vânt, Sânziana a apărat tabla de șah de ea. Sfera metalică își pierdea din substanță, inerția ei o ducea spre o decizie, dar Sânziana tot nu a făcut-o pe a ei: cap sau pajură? Matei era chipeș, nefumător, locuia în chirie, doar el și pisica lui – moneda tremura – vorbeau de nici două săptămâni, după prima întâlnire el îi scria zilnic „bună dimineața” – moneda obosea – el i-a zis că vrea să aibă cândva doi copii – iluzia sferei s-a prăbușit. Moneda se rotea pe muchie cu aceeași față în sus. Sânziana și-a ferit privirea, se uita în lemnul înclinat al acoperișului ce urma să ferească mesele de ploaia care va veni. Matei o întreba mereu cum i-a decurs ziua, ce a făcut, cum a dormit, ce planuri are. Ea ar fi vrut să-i răspundă, dar ce putea să-i spună? Că a terminat un pachet de tutun, că s-a trezit plină de sudoare-n mijlocul nopții, că singura ei ambiție în fiecare zi e să-și cumpere următorul pachet. Ea nu-i răspundea cu orele. Îi spunea că e la terapie, și era: se holba ore-n șir la tavan cu capul atârnat pe marginea patului. Imaginându-și cum i se strânge sângele în creier, cum îi plesnesc ochii, cum i se umflă buzele – spera că tot acest sânge îi va da puterea de concentrare după care tânjea cu atâta disperare. Purta aceeași conversație cu terapeuta ei imaginară, pentru că de psihologul în carne și oase nu mai avea bani. Vorbeau despre viața ei, despre timpul limitat pe care îl mai are și cum să nu-l mai irosească. Și acum, așteptând să vină Pavel cu berea, și-a lăsat capul pe spate, rezemat de spătarul lipicios, cu palma așezată peste moneda care luase deja decizia. Doar Sânziana mai trebuia să o ia pe a ei.
— Dacă e cap, rămân cu Matei, a zis cu voce tare.
Sânziana a răsuflat ușurată. Era pajură. A șters contactul lui Matei din agenda telefonului. Când a devenit doar un număr necunoscut, i-a scris: „Hey. Hai să ne vedem în Herăstrău, ca la prima întâlnire. Te astept. Pup :*”.
Apoi i-a blocat numărul.
Pavel s-a întors cu berea. Au ciocnit halbele și ea a băut jumătate dintr-o răsuflare. A intrat pe Bumble. Și-a adăugat o descriere la profil: „Gagică cu boala Huntington*, nu da swipe dacă vrei până-la-adânci-bătrâneți”.
Ploaia a început cu un fulger. Clienții de la mesele neacoperite au sărit spre adăpost, fiecare cu berea într-o mână și țigara în cealaltă. Șuvoaie se scurgeau în canalizarea de sub Sânziana, udându-i sandalele. Ea l-a privit pe Pavel în ochi.
— Locuiesc aproape și am o tablă de șah. Hai să terminăm jocul la mine.
* Boala Huntington – boală ereditară neurodegenerativă fără tratament. Simptomele apar abia în jurul vârstei 30-40 de ani, de la primele simptome calitatea vieții scade treptat, iar speranța de viață e de 10-15 ani.
