Povestire scrisă de Dana Cheța Diaconu, aleasă de Doru Preda la Creative Writing Sundays, pe 12 noiembrie 2023, la tema: „descrieți un sentiment, fără să-l numiți”.
— Mami, hai să-l luăm pe ăsta! a strigat David de cum au intrat în piața Obor. Se proptise în dreptul unui brad argintiu, din soiul norvegian, des și aproape rotund, cam de înălțimea unui bărbat bine făcut.
Anda l-a prins din urmă. A evaluat înălțimea bradului, apoi prețul.
— Arată bine, dar e prea înalt. Hai să mai căutăm.
— Mami, dar ăsta e perfect! Te rog, uite cât de frumos e! a continuat băiatul pe un ton ascuțit, care prevestea o smiorcăială.
O femeie cu guler de vulpe ros de molii și-a țuguiat buzele uscate de vreme și a ridicat sprâncenele conturate cu creion dermatograf, ca în filmele mute.
— Ai dreptate, scumpule, a adăugat Anda împăciuitoare, după ce a trimis o privire piezișă gulerului de blană. Dar, zău, e prea înalt. Lângă fereastră, unde e cel mai răcoare, nu încape, iar alt loc mai bun nu avem.
Au continuat tocmeala în timp ce înaintau către brazii din spate, mai scunzi și mai ieftini. David a urmat-o bombănind, dar îmbufnarea i s-a topit imediat când au găsit un brăduț cât el de înalt.
Băieții i-au cioplit puțin trunchiul, l-au tras în plasă și, pentru două bancnote frumușele, l-au urcat în portbagaj. Anda s-a făcut că nu pricepe glumele pe care și le aruncau unul altuia, pe la spatele ei de femeie singură. Cum de nu le-o fi rușine? Nici măcar de copil nu se feresc! Ca și maimuțoii de la service-ul auto, când am făcut pană. Ce se mai hlizeau pe seama mea! Unde vă e soțul, doamnă? S-au prins după verighetă, la naiba, am tot zis că o scot, oricum o port degeaba.
David a ajutat-o să urce bradul pe scări, până la etajul patru. N-au îndrăznit să-l înghesuie în liftul de lemn al blocului interbelic. Odată intrați în casă, Anda și-a scuturat pufoaica și părul de acele de brad. Apoi l-a luat pe David pe după umeri și l-a pupat pe obrajii îmbujorați de importanța misiunii lui de cap al familiei.
— Mami, mă strângi prea tare, s-a stropșit el.
— Păi, nu ești tu băiatul meu mare și puternic?
— Bine, bine, dar de ce mă ataci cu pupici?
Anda i-a mângâiat șuvița răsucită de vârtejul din frunte și i-a aranjat ochelarii rotunzi, cu ramă bleumarin, pe nasul cârn. Rama asta, asortată la culoarea ochilor, îi adusese în școală porecla de Harry Potter.
Înarmat cu o foarfecă de grădină, David s-a apucat să curețe trunchiul bradului, cum văzuse la tatăl lui. Mai întâi, a tăiat crenguțele mici, deja uscate, apoi crengile mai groase, care se desprindeau greu. Lucra concentrat, broboane de sudoare i se adunaseră pe fruntea bombată, la rădăcina părului nisipiu.
— Mami, lasă-mă că mă descurc! a alungat-o pe Anda, care se învârtea în jurul lui, atentă la lama foarfecilor prea mari pentru mâinile unui copil de zece ani.
După o oră de meșterit cot la cot, au reușit să-l curețe și să-l proptească în suportul verde, din fier forjat. La urmă, Anda a măturat crenguțele și acele împrăștiate pe parchet. În casă mirosea ca la Predeal, pe Cioplea, după o ploaie de vară.
Înainte să înceapă împodobitul bradului, Anda a făcut o porție mare de ciocolată caldă cu bezele. Ea ar fi preferat un ceai de măr cu scorțișoară sau o cană de vin fiert, dar de Ajun îi făcea întotdeauna pofta lui David. A pus ciocolata în căni și a pornit radioul magic cu colinde. Apoi s-au apucat de treabă. Anda a scos toate podoabele din cutiile lor și le-a aranjat pe fața de masă din sufragerie, iar David a pregătit șnururile pentru agățat în pom. Ca în fiecare an, s-au sfătuit cum să le aranjeze, în ce ordine, ce culoare să fie dominantă. Până la urmă, le-au pus pe toate, alandala.
Mulțumit de rezultat, David s-a urcat pe scărița de metal adusă de pe balcon (Pot singur, mami!) ca să așeze steaua în vârf. În astfel de clipe, cu inima în alertă, Anda regreta mai mult decât oricând transferul lui Mihai în Olanda. A observat însă că, de la an la an, inima i se astâmpără tot mai repede:
— Mami, uite că am reușit și de data asta!
Avionul lui Mihai a aterizat cu punctualitate olandeză. La aeroport, în Ajunul Crăciunului și cu multe zboruri aterizate deodată, bagajele s-au lăsat așteptate, iar coada la taxiuri a depășit limita lui de răbdare. A ajuns acasă cu ultimul autobuz spre centru, mult după lăsarea întunericului.
În vestibul, Mihai a lăsat bagajul de mână tras în țiplă lângă ușă. Anda l-a primit în prag cu un zâmbet, dar el a întins brațul ca să o țină la distanță. După ce și-a scos masca și mănușile chirurgicale, a sărutat-o scurt și a dispărut în baie. Anda și-a șters buzele de gustul amar. Cum de uitase, s-a întrebat ea, că spaima de microbi a lui Mihai nu se sfârșise odată cu pandemia.
Revenit în sufragerie, Mihai a aruncat o privire aprobatoare bradului, apoi s-a încruntat, în căutarea lui David.
— A adormit, a șoptit Anda cu un deget pe buzele țuguiate. Am încercat să-l țin treaz cu Santa Tracker, dar i s-au închis ochii când Moșul abia trecuse de Moscova.
În ochii bărbatului a licărit dezamăgirea.
— Tare aș fi vrut să-l găsesc treaz, a oftat el.
Afișul cu dragon era la locul lui, pe ușa camerei lui David. Mihai a apăsat încet pe clanță. Dinăuntru venea o rază difuză de la lampa cu sare ascunsă după draperiile de catifea. Sub plapumă se ghicea silueta copilului, făcut covrig în jurul unui urs mare de pluș. Un pinguin, un Pokemon și un pisoi alb împărțeau frățește restul patului.
În cameră era cald și mirosea a copil adormit și transpirat. Mihai îi auzea respirația regulată. S-a aplecat și l-a mângâiat pe frunte.
— Mi se pare mie sau a mai crescut? s-a întors spre Anda, întrebător. Tăblia patului a scârțâit sub apăsarea lui.
— Da, crește ca Făt-Frumos. Acum, hai în sufragerie, să nu-l trezești.
Mihai a ascultat-o și s-a îndepărtat în vârful picioarelor. În semiîntunericul camerei, a călcat pe ceva, s-a dezechilibrat și, cu o grimasă de durere, s-a proptit cu mâna de perete.
— Fir-ar al dracului de Lego! a mârâit, fără să țină cont de semnele disperate ale Andei. De câte ori nu i-am zis să nu-l mai lase împrăștiat peste tot!
A ieșit pe bâjbâite, clocotind și fără să mai țină cont de piesele care zburau în lături. Anda a închis ușa repede, după ce a aruncat o privire către pat.
— Te rog, nu mai țipa! Era prea obosit ca să mai facă ordine. M-a ajutat cu bradul, l-a așezat în suport de unul singur, fără niciun ajutor, doar cu ce știa de la tine.
— Mai bine își făcea ordine în cameră și lăsați bradul în seama mea! Vocea lui, rotundă și joasă de obicei, intra acum în disonanță cu armonia colindelor.
— Nu mai puteam aștepta! Mâine e Crăciunul!
— Și unde scrie că totul trebuie să fie gata fix în Ajunul Crăciunului? a continuat Mihai, neînduplecat. M-am săturat! Și ai mei se agitau la fel, cu toate obiceiurile astea stupide.
Anda a tras aer în piept și și-a înălțat fruntea. Prin fața ochilor i s-au perindat ghirlandele de lumini, beteala și steaua din vârful bradului, așezate de David cu mâna lui. La fel cum ea, în copilărie, împodobea bradul ajutată doar de fratele ei mai mic, în timp ce bunicul frământa cozonaci în bucătărie, iar bunica punea crenguțe de cimbru uscat la sarmale. În vremurile acelea triste, părinții lucrau în Ajunul Crăciunului.
— Îmi pare rău, dar nu e vina nimănui, a ridicat ea din umeri.
În bucătărie, a scos platoul cu cozonac și carafa cu vin roșu, șambrat, din soiul lui preferat.
— Crezi că eu nu aș fi vrut să ajung mai repede? Izbucnirea lui își pierduse elanul. Dar a trebuit să termin analiza financiară pentru clienții din Dubai. Ăștia întotdeauna ne pun termenele fix înainte de Crăciun.
A oftat și s-a lăsat greu pe canapeaua din fața șemineului. Și-a scos de sub coaste o pernuță decorată cu mărgele (La ce ți-or fi trebuind atâtea pernuțe, niciodată nu le-am înțeles rostul!) și a aruncat-o pe un fotoliu. A căscat și i-a făcut semn Andei să se așeze lângă el. După prima mușcătură de cozonac, aroma de nucă cu scorțișoară l-a îmbiat să soarbă o gură de vin.
— Cum e vinul? a întrebat Anda, ghemuită în capătul celălalt al canapelei, cu picioarele adunate sub ea. Și-a potrivit pernuța azvârlită de Mihai la spate. Ar trebui să mai cumpăr una. Poate chiar două.
— Nu e Châteauneuf-du-Pape, dar merge, a căscat Mihai din nou, zgomotos. A golit paharul, cu ochii pe jumătate închiși. Nu peste multă vreme, a început să sforăie.
Anda s-a ridicat încet, i-a desprins degetele de pe pahar și l-a învelit cu o pătură de lână. În drum spre dormitor, s-a oprit să mai soarbă o înghițitură de vin și a privit cu luare aminte la bărbatul adormit pe canapea. Acolo, undeva, din spatele ridurilor de pe frunte și de la colțurile gurii, zâmbea prin somn băiatul care își pusese capul în poala ei, acum douăzeci de ani, pe o bancă din curtea universității. Pe la tâmple, i-a numărat câteva fire albe de păr de care nu își amintea. Parcă și burta i se mai rotunjise un pic. Începea să semene cu tatăl lui. În Olanda, berea e din belșug. La fel sunt vântul și ploaia, s-a strâmbat Anda. I-a scos ochelarii și i-a lăsat la îndemână, cu lentilele în sus, pe măsuța de cafea. Știa că, la trezire, primul gest al lui Mihai, ca al oricărui miop, va fi să pipăie în jur după ochelari.
Dimineața zilei de Crăciun a început cu despachetarea cadourilor, pentru băieți, și pregătirea micului dejun, pentru Anda. Ouăle poșate i-au ieșit perfect, puțin cleioase, cât să moi în ele cubulețe de pâine. A pus sucul de portocale proaspăt stors în pahare. A așezat dulceața de căpșuni, pelteaua de gutui și magiunul de prune cu miez de nucă lângă untul călduț, gata de întins pe feliile de pâine prăjită. Cu mustăți de dulceață și gura plină, David a bătut din palme. Revigorat și bine dispus, Mihai a început să o privească pofticios, pe deasupra mesei.
După ce au terminat de mâncat, tatăl și fiul s-au întins pe covorul din sufragerie, ocupați cu noul set de Lego, iar Anda s-a retras în dormitor, cu telefonul. În căsuța poștală, printre urările obișnuite, o aștepta un titlu cu litere mari, încadrat de brăduți împodobiți. Cu inima în salturi, a citit mesajul, o înșiruire de cuvinte mici și calde, ca luminițele din pom. Un pic cam siropos pentru un profesor de matematică. Și-a înfrânt imboldul să-i răspundă pe loc: îi va scrie la noapte, în liniște, când timpul va fi doar al ei.
