Povestire scrisă de Irina Forgo, aleasă de Ana Maria Sandu la Creative Writing Sundays, pe 30 iunie 2024, la tema: „Construiți o proză în două personaje, care să vorbească despre un amor”.
— ‘Neața, Soare! Cum ești?
Larisa intră în bucătărie cu o figură somnoroasă, cu părul răvășit, într-un maiou bărbătesc și boxeri, se pune la masă cu un picior sub ea și începe să navigheze pe net. Mama pune oala cu apă pe foc, scoate din frigider cofrajul de ouă, își pune șorțul și așază telefonul pe blat, ca să aibă rețeta la îndemână.
— La cât ai ajuns aseară?
— Habar n-am. Pe la trei?
— Sper că n-ai băut prea mult, că data trecută știi ce-ai tras o zi întreagă.
— Mom! zice Larisa pe tonul care indică întotdeauna că maică-sa a dat-o în bară.
Femeia e curioasă, că doar e datoria ei de părinte responsabil să-și bage nasul în toate.
În timp ce amestecă apa pe aragaz strânge din buze, ca să se opună tentației de a reacționa. Când se formează un vârtej, adaugă o lingură de oțet, sare, sparge un ou și lasă conținutul gelatinos să cadă în vas. Îl adăugă și pe al doilea, deși în rețetă scrie că trebuie fierte separat. „Ce se poate întâmpla?” Îi cere Larisei să cronometreze patru minute și urmărește procesul de coagulare.
— Ce faci acolo? Ce fierbi?
— Tu doar cronometrează și o să vezi la final. E o rețetă nouă, zice mândră mama, și continuă cu o voce care s-ar dori indiferentă: Și, ia zi, ai fost cu noul tău prieten? Nu prea îmi zici nimic de el. Nici nu știu cum îl cheamă. Cronometrezi, da?
Larisa confirmă c-o mișcare de cap.
— Arată-mi-l și mie. Mi-l arăți?
Fata șovăie. Au gusturi diferite când vine vorba de bărbați, filme, muzică și orice. Îi promite că n-o să comenteze, că nu vrea decât să fie fericită și o susține în tot ce face. Vorbește ca radioul, dar cuvintele, oricât de erodate ar fi, își fac efectul.
— Nu cred c-o să-ți placă. Nu e genu’ tău.
Larisa caută prin memoria telefonului, întinde ecranul către ochii curioși ai mamei. Ea aruncă o privire, își potrivește pe nas ochelarii de citit, pe care îi poartă agățați de gât ca un mărgean, se trage lângă geam și analizează imaginea, de zici că face chirurgie pe creier.
— Nu-ți place, nu-i așa?
— Ba da. Cred că e băiat bun. Ce să zic?
— Văd pe tine că ai ceva de spus, zice fata provocator, amuzată. Sincer.
— Cred că… cred că o să chelească devreme.
— Hai, mom, pe bune? Asta e tot ce remarci când te uiți la el? Ți se pare că ne potrivim? întreabă tânăra cu ochii jucăuși, ca atunci când pregătea un șiretlic în copilărie.
— Ah, m-am prins, zâmbește mulțumită mama restituindu-i mobilul. Faci mișto de mine. Ai luat o poză de pe net, nici nu-l cunoști pe băiatu’ ăsta. Era cât pe ce să pic în plasă. Hai, arată-mi-l pe ăla adevărat.
— Să zicem că el e. Crezi că în alte poze e altfel? Ce nu-ți place? Tatuajul?
Soneria celularului anunță sfârșitul celor patru minute.
— N-am nimic cu tatuajele, știi că n-am. Doar tu să nu-ți faci. La alții nu mă deranjează.
— A sunat alarma. Nu scoți ouăle?
Femeia extrage cu spumiera ouăle împrăștiate. Nu arată deloc ca în rețetă, dar până la urmă, nu aspectul e cel mai important. Atâta lucru știe și ea.
„Într-o crăticioară mică se topesc 100g de unt și apoi se lasă la răcorit, la temperatura camerei. Se pune apa la fiert și între timp se separă gălbenușurile și se pun într-un castron metalic.”
— Povestește-mi ceva despre el. Ce fac ai lui? De unde e?
— Păi… E dintr-o familie mai… cum să zic? Mai puțin bună. E din Lerești, undeva pe lângă Câmpulung. Are cinci frați. Taică-su a fost închis. A furat o oaie. Maică-sa e vânzătoare în magazinu’ din sat.
— Și el?
— Lucrează la Glovo. E vreo problemă?
Trebuie să spună că nu e nicio problemă. Spune că nu e nicio problemă.
— Se vede de la o poștă că e o mare problemă, i-o taie fata. Te-ai schimbat la față.
— Nu, nu, e de la apa asta care fierbe.
„Când apa a dat în clocot se reduce focul.”
— Mamă, văd clar că nu-ți convine. Hai, ascult. Ce ai împotrivă? Îmi ceri să fiu sinceră, dar nu poți să-mi spui în față ce crezi.
— Pare foarte slab și, cum ți-am mai zis, începe să chelească, răspunde mama concentrându-se pe toată harababura de recipiente, alimente, tacâmuri necesare la prepararea sosului olandez.
— Asta e tot? Asta e tot ce nu-ți place? Că e slab?
— Mie mi se pare… Vreau să zic că nu e tocmai de nivelul tău. Tu ești frumoasă, deșteaptă, bine-crescută.
— Și, mă rog, de unde știi tu că nu e deștept? Dintr-o poză?
— Din experiență.
— Judeci un om după aparențe. Asta n-are legătură cu nicio experiență de viață și să știi că îmi pică tare prost.
— Nu judec! Spun că nu îmi pare potrivit. Acu’ serios, cât de deștept să fii, să lucrezi la Glovo?
— Oh, God! Lucrează, nu fură. Și, dacă vrei să știi, chiar e isteț și atent cu mine și mă iubește. Ai ceva împotrivă să mă iubească și pe mine cineva?
„În castronul cu gălbenușuri se adaugă zeama de la jumătate de lămâie și un praf de sare și se bat la rece cu telul până se formează o spumă.”
— Poate să te iubească și un băiat mai drăguț, mai bogat. Mai de nivelul tău.
— Judeci un om pe care nu l-ai văzut niciodată. Adică tu te uiți la o poză și știi ce-i de capu’ lui? Asta vrei să spui? Uite-te la tine! Te-ai îndrăgostit de tata că era frumos și avea bani și ai divorțat după cinci ani. Nu ești cea mai potrivită să-mi dai sfaturi!
— Nu ridica vocea la mine, Larisa.
— Bați cu telul ăla nenorocit și trebuie să acopăr zgomotul.
— Îți pregătesc ouă Benedict. Asta e rețeta. Bat ouăle pentru sos.
„Se trece bolul pe baie de abur. Apa care fierbe încet în oala de jos să nu atingă fundul castronului de deasupra. Se bate continuu la bain-marie până se încălzește bine compoziția, însă nu se coagulează!”
— Știi, mamă, eram sigură că n-o să-ți placă, de-aia nici n-am vrut să ți-l arăt.
— Îți spun eu, relația asta n-o să meargă. Nu vă potriviți. Pun poza ta lângă poza lui și parcă pun o piersică lângă un cartof.
— Oh, my God! Ce comparații!
Marginea șervetului cu care ține mânerul cratiței se aprinde, aleargă la chiuvetă, înjură și după ce stinge focul, îl aruncă în coș și reia cu o sinceritate care știe c-o s-o coste, dar nu se mai poate opri.
— Și, până la urmă, nu ți-ai pus întrebarea de ce te iubește? Nu e acolo și puțin interes? Cum să te îndrăgostești într-o lună?
— Acu’ știi și în câte zile am voie să mă îndrăgostesc? Există o rețetă? O știi sau trebuie să te uiți pe Google și pentru asta?
„Inspiră și expiră. Inspiră și expiră. Așa mi-a recomandat psihologu’. Inspir.”
Ridică bolul cu sos folosindu-se de șorț, ca să nu se ardă. Nu arată bine, sigur a greșit ceva. Urmărește rețeta mai departe, ia o chiflă și o taie pe jumătate, pregătește tigaia și aruncă bucățile de pâine pe teflonul încins. E prea târziu ca să se mai oprească.
— Nimeni nu se poate îndrăgosti așa repede. O declară, că nu-l doare gura. Tu îl iubești? Hai, zi-mi, îl iubești? Te-ai culcat cu el?
— Nu e treaba ta.
— Nu e treaba mea?
Feliile de bacon ajung în tigaie, sfârâie, se strâng de durere și devin tot mai mici, mai diforme.
— Vrei adevărul? Te-am șocat? Atunci ce-o să-ți spun acu’ probabil va fi apogeul șocului. Nu-l cunosc pe băiatu’ ăsta. Habar n-am cine e. În poză mai era cineva.
Mama se oprește, o privește în ochi.
— O fată cu păru’ roșu.
— Da, aia e iubita mea. O cheamă Viky.
— De ce faci asta, Larisa? Nu te juca cu mine. Nu glumi cu asta.
— La un moment dat, trebuia să afli.
„Pentru asamblare, se pun chiflele în farfurie, se acoperă cu 2 felii de bacon, se pune oul poșat și deasupra se toarnă sosul Olandez. Se presară puțin pătrunjel și se servește imediat.”
Femeia scoate farfuriile bune, de porțelan chinezesc, alea pe care le păstrează pe cel mai înalt raft și pe care le etalează numai când are invitați. Asamblează cu atenție fiecare componentă, încearcă să se apropie de imaginea perfectă din rețetă.
— Tu ești normală, fata mea. Întotdeauna ai fost normală.
— Dacă iubesc o fată, înseamnă că sunt anormală? OK. Asta sunt.
Nu-și găsește tonul, cuvintele, mesajele. De două decenii textul cu susținerea necondiționată sună convingător. De ce nu poate să-l rostească acum?
— Lari, nu poți avea o relație cu o fată. Nu te gândești ce-o să zică lumea? Cum o să-i spui lui Buni? Ce-o să gândească vecinii?
„Să-i spun că o înțeleg. Să schimb mesajul. Să fiu calmă.”
— Dacă ai fost curioasă, nu-i problemă. Pot să pricep. E de la vârstă. E doar un moment de confuzie, că așa e tinerețea. Tu confunzi…
— Nu, mamă, nu confund nimic.
Larisa se ridică de la masă, se duce în camera ei, îi spune că nu vrea să poarte o discuție despre normalitate, vecini și relații.
— Ce faci acu’? Hai să mâncăm, să ne liniștim! Hai să ne prefacem că acum te-ai trezit și n-am avut discuția asta. ’Neața, Soare!
— Nu vreau să mă prefac. Vreau să știi și să mă accepți, că asta sunt. That’s it. Dacă ai fi o mamă cool ai zice: Bine, fata mea! Să fii fericită cu cine vrei tu!
Femeia ar vrea să-și mențină zâmbetul pe față, dar simte că-i alunecă necontrolat.
Mobilul sună, aleargă la bucătărie, atinge ecranul și pune convorbirea pe speaker.
— Da, mamă.
— Alo! Alo, mă auzi? Ce faceți? Ați mâncat? se aude vocea tremurândă a bătrânei.
— Acum ne pregăteam. Tu?
— Sunt jos, la scară.
— Ce cauți jos? De ce nu suni la interfon?
— Nu mai știu număru’. Am venit să vă aduc un steag, să-l puneți la geam. Vine ziua României și tre’ să atârnați tricoloru’.
— Stai acolo. Cobor acu’.
Închide apelul, se ține după Larisa, care își trage blugii, tricoul și își împinge picioarele în adidași.
— Ce faci? Bunică-ta e jos.
— Am auzit. Cobor eu să-i deschid, că oricum plec.
— Unde să pleci? Am făcut ouă Benedict special pentru tine. Nu pleca! Gândește-te la Buni. Are tot mai des pierderi de memorie. Ne aduce un steag în iunie? Astea sunt adevăratele probleme.
— Păi da. Așa gândesc și eu. N-ar trebui să fie o problemă că iubesc. Indiferent pe cine. Iar tu n-ar trebui să-mi interzici să fiu fericită.
— Vorbeam și noi. Hai, nu pleca! Am gătit pentru tine.
Tânăra revine în bucătărie numai cât să-și agațe mobilul, să-și arunce teatral palma către ouăle din farfurie și să rostească răspicat, înainte de a părăsi încăperea, apartamentul, blocul:
— Mereu te bagi la ce nu te pricepi. Arată nașpa.
Ușa se închide.
„Are dreptate.”
În farfuriile de porțelan cu flori albastre, ouăle zdrențuite mustesc de apă, baconul e ars, sosul olandez arată a papară, iar frunzele de pătrunjel sunt ofilite.
„Am urmat rețeta, pas cu pas, la naiba! Am făcut totul ca la carte.”
Ridică din umeri, își dă șorțul jos și îl agață de cârligul de pe ușa de placaj.
„O s-o sun pe Kati. Nu știu dacă psihologu’ face recomandări de lectură, dar poate știe o rețetă, cum să devii o mamă modernă. Cică niciodată nu e prea târziu să începi.”
Scoate tacâmurile aurii, șervețelele bleu și înainte de a ieși s-o întâmpine pe Buni, atinge ecranul telefonului, ca să verifice că a parcurs toți pașii.
„Poftă bună!”
