Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Horea Sibișteanu la Creative Writing Sundays, pe 28 aprilie 2024, la tema: „scrie un text de flash fiction în care să prezinți o scenă din viața unui personaj imediat după un moment care îi schimbă mersul normal al vieții”.
Cel mai cumplit nu a fost când Astrid a aflat că are diabet de tip 1 și că pancreasul ei este, practic, inutil. Și nu de acum, ci de mai multă vreme. Nici atunci când a trebuit să împartă același salon de spital cu Nina, o femeie de 45 de ani, divorțată, care sforăia de îndată ce punea capul pe pernă și se parfuma în fiecare zi. De parcă sforăitul nu ar fi fost de-ajuns, Nina vorbea ore în șir la telefon cu prietenele și cu fiul ei adolescent. Îl învăța pe băiat să-și mintă tatăl, să nu-i spună că fusese internată la Institutul Paulescu după ce leșinase la serviciu, iar colegii chemaseră ambulanța.
Nu a fost cumplit nici măcar atunci când, în timpul ecografiei abdominale, doctorul cu început de chelie o întrebase în cămăruța întunecoasă, de față cu aproape douăzeci de studenți la medicină pe tot atâția metri pătrați, dacă are copii, iar Astrid îi spusese că nu. Cu degetul pe ecranul cu umbre negre plutitoare, doctorul le arătase studenților unde este situat uterul lui Astrid. O întrebase câți ani are, de ce nu făcuse copii până la vârsta asta și cu ce se ocupă. Fusese prea obosită ca să ia în seamă remarca lui referitoare la jobul ei: „Ziarul nu o să vă aducă o cană cu apă la bătrânețe”.
Cel mai cumplit a fost când Astrid – de acum pacientă cu diabet zaharat tip 1 – a ajuns acasă. În apartamentul unde locuiește cu Ștefan, iubitul ei. Îi fusese groază de momentul ăsta. Nu își putea explica de ce. Își imaginase că boala se va metamorfoza, va căpăta mușchi, oase și tendoane. Plus un creier inteligent, cu propria lui agendă. Își închipuia că între ea și Ștefan se va forma un al treilea trup cu cap țuguiat – nici de femeie, nici de bărbat – și că acesta le va dicta, de azi înainte, cum să-și trăiască viața în cuplu.
Cumplit a fost când Astrid s-a dezbrăcat în dormitor și a pus în coșul de rufe tricourile și pantalonii de pijama purtate în spital. Se pregătea să meargă la duș. Rămasă doar în chiloți, a bușit-o plânsul. S-a lipit de Ștefan. Tot ce conta erau brațele lui în jurul ei, faptul că îi auzea bătăile inimii și că îi simțea deodorantul Old Spice. În spațiul îngust dintre patul lor și dressingul unde Astrid își ține pe umerașe cele mai frumoase rochii, un bărbat și o femeie într-o îmbrățișare. Afară, dincolo de fereastra deschisă a apartamentului, un câine latră în părculeț, doi adolescenți se sărută pe o bancă; o bătrână hrănește cu bobițe o pisică, în parcarea de lângă parc; o femeie strigă după fetița ei: „Natalia, ai grijă că vin mașini!”. Vântul stârnește dansul frunzelor unui nuc ce face umbră în dormitorul lor. „De ce plângi?”, o întreabă Ștefan. Astrid nu-i răspunde. Trupul ei nu e încă pregătit pentru invazia celui de-al treilea în relația lor.
În prima oră de când a ajuns acasă, femeia părea de-a dreptul obsedată de ceva ce nu își putea explica. Hotărâtă să-și recâștige teritoriile pierdute în fața bolii în ultimele șapte zile. Ștefan îi tot repeta că ar fi bine să se odihnească, să își facă un duș fierbinte și să se întindă în pat. Dar ea continuase să facă acele lucruri pe care creierul i le dicta într-un cod Morse întipărit pe piele, cu urme invizibile ale unui ac hipodermic. Măturase baia. Curățase litiera pisicilor. Răsturnase într-un sac mov nisipul îmbibat cu urină. Turnase un strat generos de Domestos în litiera goală, turnase apă fierbinte și o spălase cu o cârpă, de parcă ar fi vrut să șteargă tot griul acela de pe întreaga suprafață a planetei. Gri era ecranul unui televizor vechi, cu tub catodic, așezat pe un dulap înalt în salonul 14. Un televizor nefuncțional, la fel ca pancreasul ei. Într-una din zile, simțise nevoia să facă o poză pe furiș cu telefonul mobil. Surprinsese în imagine icoana, tavanul, dulapul și televizorul. Pentru a-și aminti mereu de salonul mobilat simplu, unde nu avusese curajul să plângă – ca să nu o vadă Nina și celelalte femei internate pe aceeași secție. Unde nu îndrăznise să arate nimănui cât de vulnerabilă este. Acum poate să o facă în spațiul lat de cincizeci de centimetri dintre pat și dressing. Zona ei de confort. Unde lacrimile se iau de mână și se aruncă în gol, aterizând pe bumbacul tricoului lui Ștefan. Unde suspinele ei se lovesc de timpane ca niște mingi de ping pong și își iau zborul pe fereastră, printre frunzele nucului.
Cumplit nu a fost când asistentele au învățat-o să își facă singură injecțiile cu insulină în burtă, să țină cu două degete stratul de grăsime și să înfigă acul de opt milimetri la un unghi de 45 de grade. „Nu prea v-a plăcut matematica”, îi spusese una dintre asistente, văzând-o că nu se descurcă să înfigă acul. Astrid ar fi vrut să o corecteze pe roșcată, să-i spună ceva legat de geometrie sau trigonometrie, dar a tăcut, mușcându-și buza de jos și apăsând butonul stiloului cu insulină.
Cumplit a fost să-și ridice tricoul în fața lui Ștefan, acasă. Să-i simtă privirea pe vânătăile de pe burtă, cele formate în spital. Gândindu-se că va trebui să repete gestul ăsta de milioane și milioane de ori în fața lui. La fiecare masă. La fiecare glicemie mare ce trebuie corectată. La fiecare răceală și la fiecare COVID. Și de fiecare dată când dracu’ știe ce o să îi mai crească glucoza din sânge. Din fericire, nu se va uita la el când își va injecta lichidul incolor, cu miros de vaselină.
Cumplit a fost să-și vadă burta transformată într-un tablou cu flori vineții, galbene și verzui, un tablou cu natură moartă. La fel ca acela de pe holurile secției, pictat de Gheorghe Ionescu. Ea nu auzise niciodată de acest pictor și o interesa cu atât mai puțin faptul că și el avusese diabet. Cu buricul metamorfozat într-o gaură a cheii. O cheie pe care Astrid a pierdut-o demult, când era copil și mânca pernițe Viva și caramele cumpărate de la magazinul din sat.
S-a desprins din îmbrățișarea lui Ștefan. A început să umble cu pași nesiguri prin casă. În sfârșit se simțea eliberată. Nicicând plânsul nu fusese atât de benefic. Nu-i venea să creadă ce ușor fusese să se abandoneze lacrimilor. A intrat în duș, a lăsat apa să-i alunece pe corp și să-i șteargă echimozele de pe burtă, de pe pliul cotului, de pe mână, acolo unde fusese fixată branula.
A închis ochii și a strâns buretele de duș în mână, lăsând spuma să alunece printre degete. Încetul cu încetul, apa caldă a dizolvat-o pe Astrid aproape complet. Din trupul femeii a rămas doar o bucată de piele de pe coaste. Tatuajul plutea la suprafața apei, ca o bărcuță de hârtie fără destinație. Trei cuvinte-ancoră, acompaniate de sunetul ventilatorului din baie, se ridicau pe norii formați de aburi. You Are Here.
