Poem scris de Ioana Pătulea, la Atelierul Mornin’ Poets #91, cu Alina Purcaru, din 26 mai 2024, la tema poemului în proză care să evoce o schimbare importantă sau o perioadă decisivă de formare.
Lăsând în urmă butaforia unei petreceri reușite, camera mea roz pal mă așteaptă să mă scufund în somnul precursor unei mahmurelii văratice. Peretele colaj nu mai există – albul steril a acoperit nuanța rozalie, intimă, care m-a protejat în timpul pubertății.
În căutarea fericirii
Peretele colaj era opera eponimă a pre-adolescenței, o primă exprimare artistică, curioasă și naivă, o frescă de simboluri pop-culture decupată din reviste ieftine și hyperfeminine: poze cu celebrități, postere din editoriale, tagline-uri din reclame la tampoane, toate aveau sufletul lor fiindcă noi le-am dat suflet, privindu-le, amintindu-ne de ele.
toată viața mea am fost mereu pe fugă
Am adormit mii de nopți la umbra ideilor cosmopolite, proiecții ale unui stil de viață hollywoodian, new yorkez, londonez, boujee, pigmentat de iluzia persoanei care urma să fiu, a obiectelor care mă vor însoți, a mobilei care va da naștere unor idei mărețe.
Pot fi imposibilă uneori, dar farmecul meu e irezistibil
Acum la 23 de ani camera asta e tranzitorie, ocazională. Dorm aici ca să nu dorm cu maică-mea sau să nu dorm pe o canapea care-ți rupe fundul dacă stai 15 minute pe ea. Acum e o mică sală de sport, cu masă de ridicat greutăți, o bicicletă electrică, bandă de alergat și încă vreo 2,3 chestii. Pereții sunt neatinși.
Patul, biroul și dulapul au rămas, acoperite de abțibilde cu Hannah Montana și scotch colorat.
Pin-up gansta Queen
Lana Del Rey a fost ceva cu adevărat extraordinar. N-am înțeles Born to die mult timp, Blue Jeans era
deja un instant classic. Ride cânta o libertate pe care nu aveam să o gust, iar Venice Beach îmi provoca o amorţeală extatică. Am ascultat Love, tolănită pe canapele pufoase ale unui hotel din Cap Aurora, gândindu-mă la orice, dar nu la iubire. Eram și virgină și prea puțin sărutată ca să știu ce-mi lipsea. Cât
timp părul negru mi se usca în valuri, beam lapte cu ciocolată overpriced, citeam On the road de Jack
Kerouac și marea era la 5 minute de mers, pot spune că a fost the time of my life.
Unii își pierd nopțile, alții le cuceresc
E dificil să scrii din amintiri, în special când ele se simt ca un colaj lipit aiurea de o persoană care nu știe să lipească scotch-ul și lasă mici cute, inestetice. Tot ce implică lucrul manual e imperfect. Am darul unor mâini nesigure că sunt mâini, a unei răbdări de tren elvețian și a unei concentrări de leneș. Nu cred că n- o să fiu vreodată așa. E un blestem congenital, care, deși poate fi corectat, înglobează acele trăsături specifice firii, naturii mele, care nu pot fi redresate, doar mai puțin vizibile. Un fel de fake it till you make it. Asta dacă vreau to fake it.
E camera în care au dormit mulți prieteni de-ai mei, singuri, înghesuiți, mahmuri, horny, prieteni cu care nu mai vorbesc, prieteni care pleacă în alte țări. E camera în care mă uităm după baieți când treceau pe stradă și nu înțelegeam de ce, dar nu voiam să mă vadă. E camera în care nu privesc în jur. E camera de la drum, care până acum câțiva ani, era umbrită de teiul plantat de tataia Ion acum mulți
ani. Acum jos se află un cireș care merită răbdarea tuturor lunilor de mai.
Adevărul despre frumusețe
