Povestire scrisă de Alexandra Meckl, aleasă de Bogdan Munteanu la Creative Writing Sundays, pe 28 martie 2021, la tema „dialog la o terasă între personaje care se cunosc bine”.
Deși a văzut pentru prima oară lumina în 1967, nu a avut vreodată șansa să participe la ceva mai însuflețitor decât la tainele și principiile de viață împărtășite în casa familiei Grab, din timpurile noastre.
El, domnul Yuri Grab, în jur de vreo 37 de ani, i-a făcut cadou soției, doamnei Zeta Grab, cu mult mai tânără, o mașină de scris italiană, de Ettore Sottsass, negociată la sânge. Sofisticăria veche, de un verde intens, a fost plasată în living room, lângă trei tablouri second-hand aduse de la niște târguri de vechituri. Segmentul de perete arăta acum artistic, cu fler, așa cum doamna Zeta mereu și-a dorit. Privea acea construcție cu mare duioșie, de fiecare dată când punea masa cu șervețele cu imprimeu de gândaci colorați și paharele translucide în culori pastelate. Punea de cină seară de seară, înainte ca soțul să-și facă apariția de la serviciu în jur de ora 19.
El, programator, intra pe ușă, ponosit, cu cearcăne roșiatice pe sub ochii pe care și-i freca mereu în lift timp de zece secunde. Ritualul era același: salata de valeriană cu caju, brânză de capră, opt stropi de ulei de cocos, patru măsline bio și o jumătate de lingură de Chunky chat masala erau amestecate și plasate într-un bol mare de bambus pe masa din sufragerie. Cățelușa Cleopatra, o chihuahua urâțică, maronie, dar cu-o inimă cât Munții Makalu din Tibet, fugea la dânsul în hol după ce stăpânul își agăța pardesiul de detectiv Poirot de cuier. Scâncea, scheuna, se unduia zguduitor și-l lingea pe obraji cu spor. Domnul Yuri mergea apoi la baie și se spăla cum se cuvine pe mâini. Odată ajuns în bucătărie, după un pupic scurt dat pe buzele pline ale doamnei Zeta, lua un copan roz de pui din frigider, îl plasa în tigaia deja pregătită cu ulei încins de floarea-soarelui și aștepta să se prăjească. În cazul în care o serie de stropi de grăsime zburau pe cămașă, nu era o problemă, ea oricum avea ca destinație finală coșul de rufe murdare.
— Măi, stai prea mult în casă, pare-mi-se că îți cam zdruncină creierii lipsa de oxigen, conchise Yuri. De dimineață până apune soarele, în afară de cărți, nu știu dacă mai observi și altceva. Mai ieși, domnule, prin oraș, ideile o să-ți apară dacă schimbi cadrul din când în când. Uite, du-o pe Cleopatra la plimbări prelungite, și ea are nevoie de mișcare. Ai două dulapuri de haine. Nu știu… Poartă-le. Fă combinații, tu erai aia obsedată de vintage fashion, nu eu. Nu are să-ți iasă romanul așa cum îți dorești, dacă nu-ți antrenezi mintea în moduri sănătoase.
Bărbatul își suflecă mâinile și luă prima îmbucătură din pulpa suculentă, ușor crunchy pe alocuri. De fiecare dată când mânca, o tensiune i se citea pe față, un disconfort anume pregătit pentru a-l ține departe de vorbăria femeii. Dar îi făcea plăcere să atace, să comenteze.
Ea se servi din salată, cu gura ușor strâmbă, nesatisfăcută. După câteva minute:
— Stau și mă întreb cum de poți suporta izul ăsta de cadavru rumenit, observă ea cu acreală.
— Bună remarcă, draga mea, bună remarcă. Sunt rupt de oboseală și tu vrei să mă provoci? Jur că n-am cum să-ți țin isonul la prostii…
Închise ochii pentru câteva secunde în speranța că femeia se va opri.
— Vreau s-o fac pe Cleopatra vegetariană. Dacă nu tu, măcar eu cu ea, să fim așa, pe aceeași lungine de undă, continuă Zeta cu o notă de sadism.
— Măi Zeta… Ești de domeniul terorii, răspunse Yuri îngrozit și în același timp ușor îngândurat. Își drese, apoi, glasul, după ce tuși sănătos și scurt. Unde ai mai pomenit tu de câine vegetarian? Vrei să ne înnebunești potaia? Uită-te și tu la ea, patru bețe-nfipte într-o cracă. Vai de capul ei… Animalele au nevoie de proteine, nu de stăpâne nebune obsedate de Vogue.
— Nu. Nu și nu! Îți spun eu că nu-i așa. Îți aduci aminte când am fost în excursia din primăvară la Viena, trecusem pe la mall-ul ăla fancy… Cum dracu îi spunea… Ceva cu Donauzentrum, așa… Și tu ți-ai luat o bere și m-ai așteptat două ore la Burger King? Ei… Am fost în ceva magazin bio de-a lor și ghici ce-am văzut acolo?
Două-trei șuvițe de păr cârlionțat îi ieșeau din coada prinsă la spate cu o clemă perlată – împreună cu forma feței formau un așa-zis soare capilar. Ochii căprui îi luceau. Rânjea.
— Hmm? întrebă reținut Yuri.
— Conserve vegane pentru câini și pisici. Deci se poate! insistă Zeta dintr-odată.
— Băi, lasă-mă cu dubioșeniile astea… Ai să omori câinele, iar pe mine nu mă vei convinge niciodată! Dar-ar blestemul în toată legătura asta pe care ai făcut-o cu surpriza de la mine. Prost am mai fost că ți-am luat-o, tare prost! Cum, frate, să devii vegetarian, doar fiindcă maşina de scris e verde? Ce logică mai e și asta? Te-a zăpăcit cititul, ce să mai zic…
— Nu, uite… Tolstoi a fost vegetarian. Și Kafka. Și mulți alții… Ei au înțeles, tu rămâi complet orb, ca să mă abțin de la a te face prost și închis la minte.
Yuri dădu de vreo trei-patru ori dezaprobator din cap, apoi își deschise larg maxilarele pentru o nouă îmbucătură solidă din copan. Mâinile și le mozolise deja cu ulei și fibră moale.
— Nu mai vreau carne în casa asta! izbucni tânăra Zeta, de parcă simțise că mingea de tenis rămăsese la ea pe teren.
Firimiturile albicioase îi rămăseseră răstignite de dinți, iar jugulara începu să i se umfle de la fluxul sangvin. Bărbatul miji ochii cât cepele.
— Ce zici?! se răsti Yuri, vizibil marcat, eliberând două, trei rămășițe de mâncare ce-au plonjat ca puricii pe podeaua de parchet laminat.
Doamna Zeta tăcu și se dădu scârbită în lături pentru a se feri de ploaia de meteoriți reciclabili, de zgârci și de alte minuni. Câinele Cleopatra, tremurând, se retrase într-un colț al camerei, cu coada de șerpișor băgată între picioare.
— Băi, mănânci rahat, concluzionă Yuri, nervos.
— Doar dacă-i vegetarian, răspunse Zeta.
