Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Moni Stănilă la Creative Writing Sundays, pe 28 februarie 2021, la tema „descrieți intrarea în propria locuință după ce ați lipsit de acasă câteva luni”.
Am ajuns la Naipu în jurul prânzului și l-am avertizat pe Mihai în același timp cu vocea mamei mele: Atenție la cap! Și-a lăsat ușor capul în jos, înainte de a intra pe ușa a ceea ce ai mei numeau „aplecător”. O încăpere care a suferit modificări, menită să țină adăpost în lunile de iarnă. După vreo jumătate de minut, l-am urmat, cu două sacoșe în mâini. Un covor format din papuci de toate culorile și mărimile m-a întâmpinat: ai mamei, roșii sau negri, gumari, papuci plușați de stat în casă, papucii celor trei nepoței. Cum de nu se împiedică mama de ei când intră în casă?
Ne-am șters tălpile mai întâi pe preșul gros și maro de afară, din fața ușii cu perdeluță. Mama l-a schimbat cu unul nou, pe care nu l-am mai văzut. Înăuntru, masa ocupa cel mai mult spațiu. Pe ea se afla o lădiță de plastic, plină cu lemne uscate. Sub masă, pagini de ziare și reviste vechi și o găletușă cu un amestec de rumeguș și motorină. Miros de copilărie. Un amestec dătător de flacără, urmat de trosnetul lemnelor în sobă. Am intrat în casă. Ziua era însorită, iar prin geamurile holului lung care ducea spre bucătărie am văzut pisica neagră care aștepta să fie hrănită de mama. Stătea la soare, pe o bancă de lemn lipită de peretele exterior.
Am lăsat cele două sacoșe de Mega și m-am întors la mașină. Am refăcut același traseu, doar că, de data asta, senzația dureroasă din minte a ieșit la suprafață, oricât m-am străduit să o îngrop în bagajele din portbagaj. Am știut ce lipsea, n-am avut nevoie să mi se reamintească. Totuși, prezența unei sârme lungi și înnodate, care avea la capăt un cerc, m-a liniștit. Un laț cu un ochi de sârmă. Fixat la acoperișul casei, la colțul unde se îmbinau două segmente de tablă în acoperișul aplecătorului. O capcană pentru pisici care nu a funcționat niciodată. A rămas un vestigiu al luptei pe care o ducea tata cu motanii din vecini. Veneticii. Vânători iscusiți care se urcau în podul casei ca să-și umple burțile cu carne de porumbel. În ciuda ruginei, lațul de sârmă parcă scânteia pe fondul cerului albastru, întunecat doar de silueta coșului pe care se ridica fumul din soba mamei. Ochiul de sârmă m-a ținut acolo, lângă acoperiș, prizonieră, vreme de două minute, cât l-am privit printre fâlfâiri de aripi de porumbei. Părea ireal că lațul ăsta încă exista, fixat în acel loc de mâna unui bărbat care s-a dus.
Am intrat. Din reflex m-am șters iar pe tălpi. M-am bucurat ca un copil la ivirea cuiului lung, în care el își agăța cândva cheile. Era înfipt în tocul unei uși din stânga, din același hol lung. Semnele prezenței lui nu au dispărut nici chiar după trei ani. O rază de soare s-a reflectat în oglinda apei din găleata de pe masa de afară, de parcă mă aștepta să ajung din nou acasă. Fasciculul simplu de lumină a ajuns lângă cuiul încărcat de povara cheilor care au trecut prin mâinile lui și buzunarele lui. Am înaintat spre bucătărie: Mama, unde vrei să las lumânările?
