Povestire scrisă de Alin Buzoianu, premiată de Adina Popescu la concursul trimestrial de povestiri – „O excelentă proză minimalistă, cu un bun simț al dialogului, creată în jurul unei situații aparent obișnuite de familie, cu personaje autentice – trei generații (bunici, părinți, un copil) pe plajă, în vacanță în Grecia, tatăl și fiul o pornesc împreună înot spre o insuliță din apropierea țărmului, scopurile sînt diferite, distanțele devin relative. Inițial se conturează două schițe de portret în oglindă, completate de relațiile tot schițate cu ceilalți membrii ai familiei, însă un incident neașteptat, introdus abil, schimbă perspectiva și dau textului o profunzime care îți dă de gîndit.”
— Până la care insulă zici că vrei să înoți? întrebă tânărul de pe șezlong.
— Uite, până la aia, spuse bătrânul de pe șezlongul de alături și arătă cu mâna spre una dintre cele două stânci uriașe, acoperite de vegetație, aflate nu departe de țărm.
— Aia mare?
— Ei, nici chiar așa, râse bătrânul. Până la aia mică, e mai aproape.
— Cum aproape, că e la vreun kilometru.
— Cum să fie la un kilometru? Nici cinci sute de metri nu sunt. Într-o juma’ de oră sunt acolo.
Bătrânul se ridică de pe șezlongul așezat sub o umbrelă de stuf și se uită atent în larg, cu mâinile în șolduri. Un băiețel care se juca lângă apă veni în fugă și se prinse cu mâinile de piciorul lui.
— Tataie, unde pleci? Să nu pleci!
— Nu plec, Tudorele, nu plec, spuse bătrânul. Doar mă duc să mai înot și eu puțin.
— Vin și eu.
— Nu, că acum mă duc mai departe. Uite, până la insulița aia din dreapta.
— Vin și eu! repetă băiețelul.
— Unde să te duci și tu? interveni o femeie în vârstă de sub o altă umbrelă. Lasă, că nici tataia nu se duce, cum să înoate el tocmai până acolo? Asta-i trebuie lui acum?
— Ba, să știi că mă duc, mamaie, spuse copilul cu hotărâre.
Tânărul se ridică și veni lângă bătrân. O vreme privi și el atent spre stâncă.
— E cam departe, tată.
— Ți se pare, Radule.
— Stai puțin, că vedem imediat, zise tânărul.
Se întoarse la șezlong și luă telefonul.
— Vreau și eu să văd, tati, spuse băiețelul și veni lângă el.
— Vino, uite aici, măsurăm pe hartă.
Butonă câteva clipe concentrat în Google Maps, apoi spuse către bătrân:
— Zice c-ar fi cam 700 de metri. Nu e un kilometru, dar nici la doi pași. E departe, cum vrei să te duci singur până acolo? Și trebuie să te și întorci.
— Cum se duc și ăia, arătă bătrânul spre câteva puncte negre din larg care se îndreptau spre stâncă. Și uite, sunt și alții pe insuliță. Știi că are pe partea cealaltă o plajă mică? Se vedea de sus, de lângă șosea, unde am parcat. Vreau să mă duc și eu pe plaja aia, să văd cum e.
— Păi cum să fie? spuse femeia în vârstă. Plajă ca și-aici. Hai, mă, Sandule, asta ne trebuie nouă acum, când mai avem două zile și plecăm? Vrei să te îneci?
— Ei, mă înec! făcu bătrânul. Iar exagerezi, ca întotdeauna.
— Ba nu exagerez deloc. Poftim, l-a apucat acum, la șaptezeci de ani, să treacă marea, zise bătrâna spre femeia tânără de alături care asculta zâmbind. Dacă te îneci pe aici, prin Grecia, cine mă duce înapoi până la Ploiești? râse bătrâna.
— Ei, vă facem noi loc cumva în mașina noastră, nu rămâneți aici, râse și tânăra. Lăsați-l să se ducă, dacă știe că poate să înoate până acolo.
Tânărul porni spre mare. Bătrânul îl urmă, iar băiețelul veni și el sărind într-un picior.
— Radu, strigă femeia cea tânără, pune-i, te rog, șepcuța.
— Nu, nu vreau! spuse copilul și o luă la fugă.
Tânărul se duse după el și se făcu de câteva ori că vrea să-l prindă, până când îl apucă deodată cu amândouă mâinile de subsuori și-l ridică deasupra capului:
— Mă, iepurașule, tu iar n-ai șapcă!
— Aruncă-mă, aruncă-mă! spuse copilul.
Tânărul îl aruncă de câteva ori în sus în timp ce băiețelul râdea și țipa de bucurie.
— Mai vreau, mai vreau, tati!
— Radu, să nu-l scapi, zise mama copilului. Vai, nu pot să mă uit. Cum poate să-l arunce atât de sus?
— Să nu-l scapi, măi, mamă, spuse și bătrâna. Da’ ce-i mai place și lui Tudorel…
Tânărul îl mai aruncă pe băiat de câteva ori, apoi se opri obosit, dar rămase în picioare, cu copilul în brațe. Acesta îl luă cu o mână de gât și priviră amândoi în larg.
— Lasă-l jos, nu vezi ce mare s-a făcut? zise bătrânul și dădu să-l gâdile pe băiețel pe burtă.
— Ba nu sunt mare, spuse copilul, am doi ani.
— Doi plus doi, vrei să spui, zise bătrânul. Ehe, așa-l țineam și eu pe taică-tu în brațe.
— Oau, făcu băiețelul, tataie, puteai să-l ții pe tati în brațe?
Copilul privi neîncrezător spre bătrân, apoi se-ntoarse spre tată și își lăsă capul pe umărul lui.
— Hai, că vin și eu cu tine, spuse tânărul. Tudoraș, stai aici, că eu mă duc cu tataia să înotăm.
— Bine, spuse băiatul, dar promiți că-mi povestești cum e pe insuliță?
— Promit.
— Și-mi aduci o pietricică?
— Ți-aduc. Caut una frumoasă.
— Și o scoică din aia răsucită?
— Da, dacă găsesc.
— Și… un pește?
— Pește, nu știu. Vorbește cu tataia, spuse tânărul.
— Dar o să aveți grijă, nu? zise femeia tânără de la umbră. Tudoraș, vino aici, să ne gândim ce cadou îi facem lui tati.
— Cadou, cadou, cadou! spuse copilul și alergă în brațele mamei.
— La cât ați vorbit, mamă, pentru diseară, la ăia, la tavernă, la… spuse bătrâna către mama băiețelului.
— La „Glyfonieris”. Păi, am zis să ne ducem pe la șapte, să nu fie prea târziu pentru ăsta mic. Ei o să pregătească totul până atunci, ne face grecul și pește, și creveți, și scoici… cică el pescuiește, dimineața, pe la patru-cinci. Nevastă-sa o să facă și o musaca de vinete și niște miel la cuptor, dacă nu vreți fructe de mare.
— Eu mănânc, dar Sandu știi că nu pune gura, spuse bătrâna.
— Da, de-aia am zis și de musaca. Și o să ne facă grecoaica și un tort de fructe.
— Dar n-avem lumânări! spuse copilul.
— E, măcar una găsim noi, zise mama.
— Una! Tati face un an, râse copilul.
— Scriem pe tort „37” cu ciocolată, spuse mama.
— Da, da, da… Bravo, mamă, foarte bine. Treiș’șapte… Zău dacă știu când a trecut timpul, oftă bătrâna.
Băiețelul își luă tatăl și bunicul de mână și porniră împreună spre apă. Cei doi bărbați intrară încet în mare, iar copilul rămase pe mal. Le făcu de câteva ori cu mâna, țopăind vesel în valurile care se rostogoleau la picioarele lui.
Marea era limpede și caldă. Bărbații merseră mult, câteva zeci de metri, până când apa le ajunse la umeri și putură să înoate. Porniră domol, în bras, privind spre stânca la care voiau să ajungă. Apa se adâncea încet. Se uitau din când în când spre nisipul fin de pe fund, presărat cu petice verzi de alge peste care li se prelingeau umbrele mișcătoare. Dintre ierburi țâșneau uneori pești care străluceau metalic în refracțiile de lumină ale valurilor. Când au ajuns mai în larg, pe fundul apei au apărut din loc in loc pietre mari, colțuroase, acoperite de scoici și colonii de arici de mare.
— Cred că are deja vreo patru metri, spuse tânărul.
— Și ce bine se vede până jos, zise bătrânul. Limpede, limpede. Trebuia să-ți iei masca.
— Nu m-am mai gândit la scufundări. Dacă am zis că mergem pe insuliță…
— Stai liniștit, zise bătrânul.
— Mai poți?
— De ce să nu pot? Mergem frumos, încet… Abia am pornit.
Tânărul înota în dreapta bătrânului și puțin în urmă. Privea când spre tatăl său, când spre insula aflată încă destul de departe.
— Singur nu te lăsam să te duci, spuse.
— Hai, mă, Radule, stai liniștit. Păi, n-am mai făcut noi d-astea?
— Da, cum să nu. Când eram la generală.
— Și ce dacă?
— Și eram la Mamaia, la Eforie… și n-am înotat niciodată atât de departe în larg.
— Păi, la noi la mare e mai periculos ca aici. La noi, apa e tulbure și rece, nu vezi nimic, sunt curenți. Dar aici… Ai văzut de sus, de pe munte, ce frumos se vedea. Marea azurie, pădurea verde, apa limpede, limpede, spuse bătrânul.
— Da, e frumos, lume puțină…
— Hai, că am făcut jumate, Radule.
— Cum jumate? Cred că abia un sfert. A, stai, că n-ai ochelarii de distanță, râse tânărul.
— Bine, bine, să apuc eu să te văd și pe tine cu ochelari.
— Păi, mi-ar cam trebui.
— Stai numai la calculator toată ziua și…
Printre arbuștii scunzi și tufișurile care creșteau la poalele insulei se distingeau acum câteva cărări. Duceau spre vârful acoperit de un pâlc de pini care se unduiau în briza ușoară.
— E mai mare decât părea de pe mal, spuse tânărul.
Soarele după-amiezii nu se mai vedea, cobora spre apus de cealaltă parte a stâncii uriașe, astfel că înotau de ceva vreme în umbră. Tânărul se opri și privi spre fundul mării. Aici, stâncile submarine erau masive, iar peștii, mai mari și mult mai numeroși, țâșneau în toate direcțiile.
— Eu m-aș scufunda o dată, zise tânărul.
— Bine, te aștept, spuse bătrânul și se opri din înotat.
— N-ai obosit?
— Nu, mă, Radule, du-te liniștit.
Tânărul îl privi nehotărât. Bătrânul călca apa cu mișcări calme și respira normal.
— Bine, doar o dată mă duc, după aia mergem mai departe.
Se scufundă drept în jos și încercă să ajungă la stâncile de pe fund, dar nu reuși. Reveni și inspiră cu zgomot aer proaspăt.
— E adâncă, nu cum pare de aici. Și n-am nici masca. Mă mai duc o dată.
Se scufundă din nou și de data asta ajunse până jos, dar se ridică imediat și ieși la suprafață cu mâna la o ureche.
— Te doare? întrebă bătrânul. Vezi că-i adâncă, ai grijă. Cu sinuzita ta…
Tânărul se întinse pe spate fără să spună nimic și pluti cu ochii închiși câteva clipe. Când reveni la verticală, era palid, cu buzele vinete și tremura.
— Măi, Radule, tată, ce ai? spuse bătrânul.
— Cred că mi s-a pus un cârcel.
— Ce?
— Un cârcel…
— La picior? La care?
— Ce picior? Parcă în piept. Dar și cumva în spate. Și la gât.
— Cum, mă, tată, la gât?
Bătrânul se apropie și puse mâna pe ceafa bărbatului.
— Unde, la gât? Nu poți să-l miști? Și la piept, unde? Cum să ți se pună cârcel la piept?
— Mi-e și frig.
— Ia stai pe spate! Fă pluta, poți?
— Pot, spuse slab tânărul. Pot să și înot, adăugă zâmbind, dar închise ochii și se scufundă până aproape că intră cu fața de tot în apă.
Bătrânul își puse brațul băiatului după gât și îl luă cu o mână de subsuori. Cu cealaltă mână începu să înoate înapoi spre mal, cu spatele.
— Ține-mă de gât, spuse bătrânul. Hai, ține-mă bine. Așa. Hai, că pot să te duc, Radule, ești ușor. Slab ai fost mereu… Întinde-te, cum ți-am zis. Pe spate, Răducule, și ia-mă de gât. Bine că n-am ajuns nici la jumate.
— Du-mă la soare, spuse tânărul.
— La soare, la soare. Lasă, nu mai da din picioare, că dau eu, pot. Tu stai cât mai întins.
— N-am nimic, să știi, doar că…
— N-ai nimic, n-ai nimic… Stai întins.
Soarele coborâse și umbra stâncii la care încercaseră să ajungă se întinsese mai mult ca la venire. Bătrânul înota foarte încet și uneori se adâncea în apă cu toată fața sub greutatea tânărului. Acesta plutea cu ochii închiși, dar se ținea ferm cu mâna de gâtul tatălui, iar cealaltă îi plutea moale în apă.
— Uite, am ajuns la soare, spuse bătrânul când ieșiră din umbră, nu departe de mal. Mai stai puțin întins, că încă e adâncă aici, nu atingi.
Tânărul deschise ochii. Bătrânul încă îl sprijinea de subsuori, așa că aveau chipurile foarte aproape unul de altul. Se priviră o clipă în ochi.
— Mai stai întins, că te trag eu, spuse bătrânul întorcând privirea spre mal.
Dar tânărul își lăsă corpul în jos și își apropie genunchii de trunchi, fără să ia mâna de pe gâtul tatălui.
— Măi, Răducule, tată, ce faci? Ori înoți, ori… Că nu pot…
Bătrânul dădea acum cu toată puterea din mâna liberă și din picioare.
— … nu pot să te țin în brațe…
Se scufundă de tot sub greutatea tânărului, dar acesta reîncepu să înoate și își trase tatăl la suprafață.
— Cred că mi-a trecut, spuse tânărul.
Bătrânul își trecu mâna peste față ca să se șteargă de apa care-i intrase în ochi.
— Atunci, hai la Tudorel.
Pe mal, băiețelul era vârât până la genunchi într-o groapă din care scotea neobosit apă amestecată cu nisip. Când îi văzu pe cei doi ieșind din mare, se opri din săpat și alergă spre ei.
— Tati, cum a fost pe insuliță?
— N-am ajuns, Tudorele, spuse tânărul, ne-am întors.
— De ce?
— Am cam obosit eu, spuse bătrânul și se așeză lângă groapa plină de mâl auriu. Of, of, ce-am mai obosit.
Tânărul se aplecă tăcut și luă una dintre mâinile mici și pline de nisip ale copilului într-ale lui.
— Lasă, c-o să te faci tu mai mare și-o să vă duceți amândoi, continuă bătrânul.
Copilul puse cealaltă mână pe umărul bunicului:
— Dar o să vii și tu, nu-i așa?
