Povestire scrisă de Viorel Prodan, aleasă de Bogdan Coșa la Creative Writing Sundays, pe 25 aprilie 2021, la tema „o povestire în care starea vremii vă ajută să caracterizați indirect un personaj”.
— Cadeee!
Grigore auzea vocea venind cu încetinitorul. Parcă nu de sus, din munte, nici din pădurea de fagi, ci dintr-un tărâm al durerii și înghețului.
O mână hotărâtă l-a prins de haină și l-a tras la o parte. Nu mult mai departe, a căzut fagul care-și pârâia greoi crengile rupte. Drujba s-a oprit de tot.
— Măi copile! Nu ne băga-n năcaz, dacă ție nu-ți pasă.
— Ce-i? Ce-i, nea Miron? a întrebat, buimac, tânărul.
S-a ridicat încet, încercând să deslușească lucrurile din jurul său. Pădurea înaltă și roșcată, fagul culcat la pământ. Miron, șeful de echipă, era lângă el, iar ceilalți doi, Pavel și Tinu, priveau copacul proaspăt tăiat, un uriaș cu brațele frânte.
— Cu tine ce-i, mă copile? Ești alb și gândești că te-ai dus pe altă lume.
— Îs bine. Gata-i? a întrebat, arătând spre fag.
De parcă nu a șezut acolo, câțiva metri mai jos, până când Pavel și Tinu l-au tăiat cu drujbele, culcându-l nu departe de fundul râpei.
Miron nu i-a răspuns. Dădea din cap, dojenitor și urca panta spre Tinu. S-au înțeles ca acesta să meargă după TAF* iar ceilalți trei să curețe crengile și să taie fagul în lungimi la care tractorul le putea trage la șosea.
— Grigore, ia-ți drujba și hai la curățat, i-a strigat tânărului. Până se întunecă îi musai să ducem tot lemnul. Altfel, mâine nu facem de două camioane.
Frunzele erau ude, aerul înghețat. Burnița subțire se îngroșa într-o ploaie rece. Tânărul se gândea că, poate, peste noapte o să ningă.
Cazna i-a început în timpul somnului. Dintr-odată, ca și cum cineva i-ar fi tras un pumn în coaste pe neașteptate. S-a ridicat din pat buimac. Îi venea să urle. A ieșit afară din vagonul dormitor, ținându-se cu mâna de mijloc. Doar afară a început să geamă, nu voia să-i trezească pe ceilalți. Până la ziuă chinul nu l-a mai lăsat. Poate puțin, la micul dejun. Dar, imediat, i-a venit să vomite. A făcut-o la marginea pădurii.
Toată ziua a tras durerea după el. Îi provoca frisoane, îl lăsa pentru o clipă ca să apară mai puternic cu fierbințeli. Cât a putut, nu a lăsat să se vadă. Tinu și Pavel îl zoreau când odihnea pe călcâie, adunat de suferință.
— Mă Grigore, azi ți-ai luat liber?
— Mă Grigore, așa nu facem noi de două camioane. Nu luăm salariul.
— Facem noi în locul tău.
— Hai Miroane, împinge-l de la spate.
Nu i-a luat în seamă. S-a obișnuit să fie, mai mereu, răutăcioși cu el. Cu ceva timp în urmă, i-a luat locul fratelui lui Pavel în echipă. Trebuia să fie ceva temporar. Însă Miron l-a preferat pe el. Zicea că e mai productiv. I-a propus să rămână până în iarnă.
Miron a văzut de dimineață că ceva nu era bine cu el. L-a urmărit toată ziua, de departe, fără să-l întrebe nimic.
Când au terminat de coborât tot fagul, s-a întunecat. Dar au dus până și crengile cele mai subțiri. Le vindeau bine la localnici. Strângeau de un rachiu.
Odată ajunși la vagon, fiecare știa ce are de făcut.
Tinu a parcat TAF-ul și s-a pregătit să ascută lanțurile la drujbă, să le ungă pentru a doua zi. Pavel se ocupa de pregătitul mâncării. În seara aceea făcea salată de cartofi cu parizer prăjit în tigaie.
Grigore îl ajuta cu mâncarea, făcea focul, deretica prin vagon și pe lângă. Miron a mers în sat, la cumpărături. Mezelul, ceapă, bere, și o sticlă de rachiu. Nu era mult o sticlă la patru bărbați. Afară era frig, și peste zi Miron nu-i lăsa să bea.
Grigore aducea lemne, timp în care Pavel îi trasa noi sarcini. Adu apă din râu, curăță cartofii, golește cenușa din sobă. Când Miron nu era prin preajmă, trăgea de el ca de un servitor.
După ce a aprins focul, s-a dus la râu, a luat apă într-o cratiță și, la întoarcere, a simțit că-i vine să urineze. S-a oprit lângă un petec de zăpadă. Îi venea, dar nu putea face. A simțit o înțepătură și, cu greu, câțiva picuri au întunecat zăpada.
Farurile mașinii lui Miron au făcut să lucească, pentru o clipă, roșcatul pădurii și stropii roșii pe fâșia de zăpadă. Grigore s-a speriat, pentru prima dată de când i-a început durerea. Și el nu se speria ușor. A crescut fără tată, ciuca bătăilor la el în sat, Cristur în Maramureș. Fundul lumii cum zicea Miron. Mărunt, ca mai toți oșenii, fibros, cu păr blond și ochi cenușii. Poate puțin prea maturi pentru un flăcău de nici 20 de ani.
S-a întors la vagon, înfrigurat, speriat și palid. Până atunci mai avusese câte un junghi, o măsea umflată, dar a trecut peste toate fără să le prea bage în seamă. Fără să sângereze.
Înainte să urce scările vagonului s-a oprit ținându-se cu mâna de peretele de tablă.
Când a intrat l-a întâmpinat un miros de rachiu și aerul încălzit de soba în care trosnea focul.
Miron a pus rachiu în paharele de pe masă. Lângă aceasta a așezat plasa cu mâncarea și câteva sticle de bere. Grigore a lăsat jos găleata cu apă și a tras ușa după el.
Miron i-a întins un pahar de rachiu. A arătat cu capul spre coasta lui dreaptă, de unde a văzut că s-a ținut tânărul toată ziua.
— Da’ ce bai ai?
— Bai? Niciun bai, nea Miron.
— Hai, să bem un rând. Poate-ți trece niciun bai ăsta și ne-om încălzi.
Au dat peste cap rândul de rachiu. Grigore îl ajuta pe Paul. Miron a pus apă la încălzit. Tinu a pornit micul radio ce-l aveau pe o poliță deasupra mesei, și a început să ascută, tacticos, lanțurile.
Grigore curăța cartofii, stând pe călcâie, încovoiat de spate. Broboane mărunte de sudoare îi luceau pe tâmple.
Miron s-a așezat pe unul din paturi și aștepta să se încălzească apa.
— Apoi cred io, mă Grigore, că ori ți-o trimis drăguța o veste proastă ori ai visat urât.
— Hai, mă nea Miron. De ce zici dumneata asta?
— Îți zice că nu prea ai fost de ajutor azi.
— Îi zic că-i tare îndrăgostit, nici nu o prânzit azi.
— O mâncat după cât o lucrat, nu se lăsa Tinu.
— Lasă, Tinule, o lucrat el în alte zile și pentru azi. Nu aia-i baiu’. Da’ dacă îi vreun năcaz, poate îl ajutăm.
— Niciun năcaz, nea Miron.
Curățase toți cartofii și îi tăia în cuburi. Exact cât îi plăceau lui Pavel să fie. Și totuși i-a găsit ceva de imputat.
— Mă copile, de ce-i tai așa mărunți? Să sfarmă-n salată.
Cu două zile înainte i-a găsit tăiați prea mari, nu se fierbeau bine și erau greu de amestecat cu celelalte.
— Câte ouă să pun la fiert? a întrebat tânărul, ignorându-i vorbele.
— Două de fiecare.
Grigore a luat caserola cu ouă. A scăpat pe jos primul ou pe care l-a luat. S-a rezemat de masă. A simțit rachiul întorcându-se din stomac. Arzându-i gâtul.
— Două de fiecare, doar unul pentru tine, i-a zis Pavel, dând din cap și întorcându-se din nou la tăiatul cepei.
Dacă s-ar mai fi uitat, ar fi văzut privirea goală a copilului, grimasa de durere, apoi de vomă. A ieșit din vagon, fără să mai închidă ușa. De acolo îl auzeau icnind și scuipând.
— Ăsta numa’ bun de lucru nu a fi mâine, Miroane. În trei nu știu ce haznă om avea.
Miron și-a luat cizmele în picioare și a ieșit după băiat. Era la câțiva metri de vagon, aplecat pe genunchi.
— No, copile. Nu-mi spune tu că nu-i niciun bai.
— Nea Miroane… lasă, că trece. Avea o voce speriată.
— Arată-mi unde te doare, copile. S-a lăsat lângă el.
— Aici, scânci Grigore. Aici la șale, zici că mă împunge un taur. Nu mă slăbește de azi dimineață.
Miron a tăcut pentru o vreme. Pe urmă a pus mâna pe el.
— Fierbinte nu ești. Da’ tremuri tare. Îți vine să verși?
— Nu mai am ce, doar rachiu și acreală. Mi-e frig tot timpul.
S-a ridicat, privindu-l pe Miron în față. Printre ei, fulgi mari se întindeau pe pământul care mirosea a rumeguș.
— Io zic să te duc la doctor. Luăm mașina și într-un ceas suntem la Câmpeni.
— Doctor? Nu. Mâine… să facem camioanele alea, nu-și ia nimeni banii.
— Nu-i chiar așa, hai sus de acolo.
— Nea Miron, lasă-mă… până mâine. Îmi trece. Trebuie să treacă.
— De ce nu ai zis de dimineață, mă copile?
— Cum să-ți zic nea Miroane, ai dumneata vreme de prostiile mele. Nu ți-am făcut destule că m-ai adus aici?
— Te-am adus că am haznă după tine, fratele lui Pavel îi un vagabond. Hai, hai la mașină.
— Nea Miron, câteodată mă lasă. Dacă mă țin apăsat și stau într-o parte. Și mai înainte aproape că am putut să mă ușurez.
— Da’ ce, nu poți să te ușurezi? Miron l-a prins de braț, au luat-o încet spre vagon.
Unul înalt, cu capul chilug, și umeri lați, celălalt mărunt, aplecat de spate.
— Nu am putut toată ziua. O ieșit câțiva stropi, mai înainte. Da’ m-o durut tare și parcă erau roșii. Ca rugina.
— Ca rugina sau ca sângele? a întrebat Miron, mai mult pentru el, în timp ce-l împingea ușor pe treptele de tablă ale vagonului.
Înăuntru era cald. Becul galben lumina slab capetele încăperii, lăsându-le în umbră. Tinu ascuțea lanțurile. Pavel se pregătea de gătit.
Pentru o clipă, Grigore s-a oprit, rătăcit, în mijlocul vagonului.
— Cartofii ăia nu se pun singur la fiert, i-a aruncat Pavel.
— Lasă copilul, Pavele. Cred că are cu rinichii. De aia l-o ținut toată ziua.
Pavel a mormăit ceva doar pentru el, aprinzându-și o țigară de la chibrituri. Avea mâinile crăpate, cu unghii mari și murdare de țărână. Fața îi era acoperită de un păr aspru, încărunțit. Nu s-a bărbierit de când au venit pe muntele ăsta.
— Rinichii? Grigore s-a întors spre Miron.
— Rinichii, copile. Ia de acolo o bere și bea-o pe toată. Repejor.
Grigore nu s-a mișcat. Îi era cumva să bea bere, când avea de lucru.
Miron s-a aplecat, a scos o bere, i-a deșurubat dopul și a întins-o spre băiat.
— Bea-o! Du-te, stai cu partea care te doare lipit de sobă. Să iei foc, auzi? Să o încălzești până ia foc. Hai, îl ajut io pe Pavăl, să mâncăm.
Grigore s-a așezat cu spatele lângă sobă, pe un buștean, și a luat o gură de bere.
— Bea berea aia, cum ți-ar fi ție sete vara la coasă, mă copile.
— Sau cum ți-i sete după ce fugărești drăguțele, a râs Tinu. Ăsta nu-i de coasă.
Grigore i-ar fi spus că el și maică-sa țin două vaci. Și el le cosește singur. Dar deja Tinu știa asta. A mai luat însă o gură lungă de bere. Îi era teamă să nu-i vină iarăși să verse.
Miron a luat cartofii și i-a pus într-o cratiță pe sobă, la fiert. Se uita cu milă la tânărul care, cu umerii aplecați, privea în podea. Sticla de bere îi tremura în mână.
— Să nu te sperii, mă Grigore. Că nu-i mare baiul. Adică, știu că doare, da’ mulți o mai trecut prin asta.
— O mai trecut? băiatul și-a ridicat privirea înspre el.
— Când eram ca tine, am avut un șef la mină, maistru Costin. Era aproape de pensie. Într-o zi numa’ ce l-am auzit Hait și ai spatele meu. Și s-o pus jos. Mi-o zis să mă duc cu el sus, că mere acasă. Pe drum s-o oprit la birtul minei și o băut bere până s-o făcut lemn. Rezemat de calorifer. L-am dus în spate. A doua zi o venit ca și cum nu o avut nimic. Am pișat-o, mă copile! mi-a zis.
— O pișat-o?
— Da! Piatra, că aia o avut. Piatră la rinichi.
— Piatră la rinichi? Grigore a golit repede sticla de bere.
— Stai că-ți mai dau una, a zis Miron.
I-a mai întins o bere și a pus pe foc, să încingă mai tare soba și pe tânăr. Cartofii au început să clocotească.
— Nu să moare din asta, a spus Tinu din capătul vagonului. Muierea mea o avut, de două ori.
S-o pus în ciubăr și i-am turnat apă fierbinte toată noaptea. Zicea că nu o știut când o avut dureri mai mari. Când o născut fetele sau când o luat-o cu pietrele.
— No, copile. Amu știi și tu cum îi să faci prunci. Poate ți-a ieși mai bine decât lucru la pădure. Râzând, cu țigara în colțul gurii, Pavel a început să așeze felii subțiri în tigaia cu uleiul încins.
— Ține-ți spatele cât mai lângă sobă și nu te juca cu berea aia.
Grigore s-a tras lângă sobă, simțindu-i mai tare fierbințeala. A băut repede și a doua bere, timp în care îl urmărea pe Miron cum pregătea cartofii, pe Pavel cum prăjea feliile date prin făină și ou, pe Tinu cum ascuțea lanțurile. Îi asculta cum povestesc de toate cazurile de pietre la rinichi pe care știau, trecând apoi la cancer, la atacuri de cord, la oameni zdrobiți de lemne, vânați de urși. Simțea cum o toropeală ciudată lua loc durerii. A refuzat paharul de rachiu întins de Miron. Însă a trecut la încă o bere, apoi la încă una. Nu prea mai simțea durerea, doar o sfârșeală și amorțeală de la bere. Nu era el mare băutor.
— Io nu mai fac și pentru el, a zis Pavel. Dacă nu mănâncă, nu-i fac.
— Ba, fă-i, Pavăle. Să fie acolo, o să-i prindă bine. Cazna-i trece, da’ de foame nu scapă.
Cei trei au terminat de mâncat repede, la fel și sticla de rachiu. Apoi s-au așezat în paturile lor, aprinzându-și țigările. Tăceau, ascultând muzica în surdină de la radio. Între melodii, râul din spatele vagonului se îngâna cu lemnele care trosneau în sobă.
Grigore a rămas lângă sobă, ca în singurul loc din lume lipsit de suferință. Terminase toate sticlele de bere când Pavel și Tinu au început să sforăie. Miron a ieșit afară, să mai aducă lemne.
După ce le-a lăsat lângă sobă, și-a luat o țigară întinzându-i și lui Grigore una.
— Iartă-mă, nea Miroane! a zis, după care a tras un fum lung.
— De ce, măi copile?
— Că, ți-am făcut asta, și că nu am tras cu voi azi…
— Măi copile, toți avem năcazuri. Văzut-ai tu om fără năcazuri? Io n-am văzut.
Miron stătea în picioare, întinzând mâinile spre sobă, de parcă voia să le încălzească. Grigore fuma, privind la fereastra acoperită de gratii. Fulgi subțiri se lipeau de geamul întunecat, topindu-se curgând.
— Tu ce năcaz ai, mă copile? Miron și-a coborî privirea înspre el.
Grigore i-a arătat coasta dreaptă.
— Nu ăla. Ăla nu-i necaz. Ce te mână pe tine? De ce vii tu aici în văile astea, pe frigurile astea, cu oameni ca noi? Tu ești tânăr, acuma-s alte vremuri, poți căuta altceva. Mai greu ca aici, poate numai în mină mi-o mai fost.
— Se plătește bine aici, nea Miroane.
— Ai năcazuri cu banii?
— Nu mai vreau să fiu sărac. Sărac o fost bunu, sărac tata, io nu mai vreau. Nu beau, oi lăsa și țigările, după fete nu umblu. Vreau numa’ să repar casa, să aranjez curtea și să o pot ține pe mama. Că ea ne-o ținut pe toți. Să fiu în rând cu lumea, atâta vreau.
— Nu-i rău, mă copile, să umbli după fete.
— Oi face și aia. Da’ întâi casa. La pădure se fac bani, dacă tragi tare. Și uite că azi… numa’ să trag nu am putut.
Miron s-a dus înspre patul lui, unde a început să-și dea hainele jos. Arăta obosit, bătrân și sătul. Și-a desfăcut de pe lângă el un brâu ce-i ținea de cald la spate. I l-a întins lui Grigore.
— Pune ăsta pe tine. Îi de lână și ține cald cum se cade. Dimineață a ajuta Domnul și a fi mai bine. Zice că se încălzește de mâine. Că a fi soare.
S-a întins cu fața în tavan. Flăcările din soba desenau umbre portocalii pe plafonul de tablă.
Grigore a rămas lângă sobă. Din când în când mai punea lemne pe foc. De la epuizare sau de la alcool a adormit pe călcâie, rezemat de peretele încălzit al vagonului.
Înțepătura care l-a trezit a fost altfel. Era ascuțită și i se mișca înspre brâu. S-a ridicat în picioare apăsându-și mâinile pe abdomen. Apoi mai jos. Simțea cum ascuțimea aia voia să iasă din el, că-i vine să urineze. Vezica îi umflase pântecul.
A ieșit afară, pășind în timp ce-și desfăcea pantalonii. În jur un covor alb, adâncit în noapte. Un junghi îl străpungea ca o lamă de cuțit.
Durerea se disipa odată cu urina care ieșea din el, tot mai lung și mai multă. A rămas acolo o vreme, privind în gol. Fulguia rar, își auzea respirația liniștindu-se, acompaniată de vuietul surd al apei. Părea că timpul își reia cursul normal.
Suferința, care pentru o zi îi întunecase lumea, parcă s-a spălat de pe tot ce era în jurul lui: TAF-ul acoperit de zăpadă, râul care a prins o pojghiță pe margini, pădurea întunecată, vagonul din care urca o dâră de fum.
A încercat să intre fără să facă mult zgomot. A închis ușa și a pus câteva lemne în sobă. Se auzeau respirațiile grele ale celorlalți. Încă slăbit, își căuta patul pe pipăite.
— Ce-i, mă copile?
— Nimic, nea Miron, am mai pus pe foc.
— Doamne ajută! Hai de te culcă, i-a mai zis, întorcându-se greoi cu fața spre perete.
Așa l-a găsit lumina subțire a dimineții. S-a ridicat, icnind, la marginea patului. În vagon era cald și mirosea a cafea. Și-a strâns de câteva ori ochii, tușind răgușit. Pavel și Tinu s-au ridicat și ei, cu fețele umflate de somn. Aveau părul lipit de creștet. Miron s-a uitat înspre patul lui Grigore. Era aranjat. Mâncarea care a rămas de seară nu mai era. Pe masă stăteau aliniate trei căni de cafea. Ibricul ținea cafeaua caldă pe marginea sobei în care mocnea încă jarul.
— Care ați…? dar nu a mai întrebat.
I-a văzut cum se scărpinau somnoroși. Si-a pus cafea și a ieșit pe scările vagonului, să se uite după copil.
Albul zăpezii îi subția ochii. De undeva de sus, de pe coasta împădurită, se auzea o drujbă tânguindu-se. O secundă de liniște, apoi a auzit un fag prăbușindu-se, trosnind greu și lung de pământ ca strivit de tălpile unui uriaș. Deasupra pădurii, soarele aprindea coroanele roșcate ale fagilor.
A stat până a terminat țigara și a intrat în vagon, începând să-și tragă salopeta pe el. Gândul că azi vor pleca mai repede acasă l-a făcut să zâmbească.
*TAF – Tractor Articulat Forestier, echipat special pentru trasul lemnelor de pe pante abrupte.
