Povestire scrisă de Simona Goșu, aleasă de Bogdan Munteanu la Creative Writing Sundays, pe 29 ianuarie 2017, la tema „o povestire din care zboară jumătate dintre adjective.”
Sala era întunecoasă, dar spaţioasă. În stânga se vedea un hol cu mai multe uşi. Anestezistul Stanciu m-a luat de mână şi m-a dus lângă patul cu rotile, în dreptul biroului. Am privit capul care ieşea de sub cearşaf şi m-am întors spre medic, dar vorbea cu una dintre asistente, o fată, într-un sarafan alb, strâns la mijloc cu o centură care o subţia. Am bănuit că de-abia intrase în tură. Îşi întinsese părul blond, se dăduse cu rimel, fugise să prindă un autobuz şi acum îngrijea bolnavii care ieşeau din operaţie. Mi-am dorit să se ocupe ea de tata. Şi-au continuat discuţia şi am simţit un miros de usturoi. Pe biroul din dreapta, lângă computer, lumina veiozei cădea pe un dosar şi pe o farfurie albă, întinsă, cu flori albastre care înconjurau câteva felii de salam şi caşcaval, despărţite de ridichi tăiate pe jumătate.
— Domnul doctor, nu vă supăraţi, cred că e o greşeală, nu e tata, i-am întrerupt şi-am tras geanta care mi se agăţase în halatul de vizitator.
Asistenta a plecat şi am rămas cu anestezistul. Era un bărbat scund, voinic, cu faţa rotundă, obrajii roşii şi părul cărunt; când mi-a răspuns, mi-am amintit de glasul bunicului.
— Cum să nu fie?! m-a întrebat cu ochii la pacient. Nea Costică, nea Costică, uite cine a venit! i-a strigat.
— Domnul Stanciu, sigur e o greşeală, pe tata nu-l cheamă Costică.
— Eeee, doar am vorbit cu el şi înainte de operaţie, mi-a zis că o să vii! Nu eşti mata fata? E Costică! Că doar scrie în fişă: Constantin Sima! Ce, eu nu-mi cunosc pacienţii!? S-a apropiat de mine şi s-a înălţat pe vârfuri; a privit către biroul din spatele meu.
— Mă scuzaţi, e tata, nu l-am recunoscut… aşa, acoperit.
Ochiul mi se bătea şi mi-am apăsat pleoapa. Am scos bancnotele din geantă şi le-am strâns în pumn. M-am uitat în jur; i le-am strecurat repede în buzunar. Când am întors capul, pe scaunul de la birou stătea o femeie grasă, cu bluză înflorată; se uita în dosar.
— Mulţumesc, mi-a şoptit doctorul şi a rugat-o pe femeia grasă să cheme o infirmieră.
Am aşteptat să-l mute. Mi-a făcut semn şi am intrat în salon.
— Nea Costică, a venit fata! i-a repetat medicul lui tata şi s-a întors spre mine. Zâmbea şi vârful nasului îi era roşu; dacă ar fi avut barbă, ar fi arătat ca piticul bucuros din Albă ca Zăpada.
— E foarte bine, să stai liniştită, să-l cauţi pe profesor, să-ţi explice el, da? M-a bătut pe umăr şi eu am încuviinţat.
Îmi ţineam braţele pe lângă corp. Pe sub halatul care-mi atârna de gât, geanta semăna cu o cocoaşă. Bluza mi se lipise de subrațe.
— E hipertensiv, ştiţi? l-am întrebat încet.
— Da, sigur că ştiu, e stabil! E sub control, dar vorbeşte cu el, că te-aude! a râs şi m-a tras de încheietură spre pat.
— Tata, ce faci? Mă auzi? am zis şi m-am apropiat de el.
Doctorul mi-a făcut loc, apoi s-a dus spre ieşire. Şi-a netezit buzunarul şi a intrat în vorbă cu asistentele. M-am aplecat; mi-am strâns mâinile între genunchi.
Avea ochii închişi, faţa galbenă şi pleoapele umflate. Respira greu. L-am măsurat cu privirea de la un capăt la altul al cearșafului: era lung, iar capul imens, revărsat pe pernă. Nu-l mai văzusem demult culcat. Am încercat să mi-l amintesc întins în pat, acasă la el.
— Irina? i-am auzit stins vocea – mi-am desprins mâinile dintre genunchi.
— Da, eu sunt. Cum te simţi? Te doare?
Şi-a mişcat uşor buzele; l-am auzit slab:
— Mă doare în dreapta.
Mi-am îndreptat spatele; geanta a alunecat pe marginea patului. Am împins-o după umăr. I-am mângâiat faţa– pielea era rece, netedă. Mi-am amintit cum îşi rotunjea obrajii când se bărbierea acasă.
A spus ceva, dar tot cu gura închisă.
— Zi mai tare, l-am rugat, cu gâtul întins spre buzele lui.
A repetat şi am desluşit:
— Ai plecat de la serviciu.
— Nu-ţi face griji. Mi-am luat o zi liberă.
— Nu le-am dat bani, mi-a zis cu un glas de copil.
— Le dau eu, nu te gândi la asta.
— Da, a îngăimat.
Avea mâinile reci, împreunate pe piept, sub cearşaf. I le-am căutat şi le-am desfăcut, fără să-l dezvelesc.
— Mi-e frig, a rostit clar.
— Ţi-e frig? am întrebat şi am căutat cu privirea pe una din asistente. Am găsit-o pe cea cu bluză înflorată. I-a adus o pătură electrică şi mi-a spus că nu am voie să rămân la reanimare. M-a sfătuit să vin a doua zi cu ceai. I-am lăsat sticlele de apă pe noptieră. În dreptul genţii, halatul avea o gaură. M-am interesat unde îl găsesc pe profesor. Biroul era la parter – m-am bucurat că eram singură în faţa uşii.
Am ieşit din spital pe la trei şi jumătate. Ploaia se oprise şi am păstrat fularul în mână. Soarele nu se vedea pe cer, dar clădirile din curte nu mai erau umede şi gri ca dimineaţă. Mi-a părut rău că nu îmi luasem sacul de sport. Aveam timp să prind ora de kangoo jumps, de la cinci, dar trebuia să trec pe acasă să-mi iau echipamentul. De la Gară până în Pajura, îmi trebuiau patruzeci şi cinci de minute – dacă nu era blocat traficul. Am traversat curtea spitalului şi, când m-am aşezat la volan, am văzut în grădina din stânga aleii trei pisici aşezate în triunghi. Două erau negru cu alb; a treia era pui şi avea blana albă, ca iepuraşul pe care mi-l adusese tata după ce murise mama – prima mea păpuşă de mână. Aşa mă convinsese să citesc singură, zicea că „e mănuşa care îmi citeşte în locul ei”.
Pisicile erau ca un grup de oameni care ştiu ce au de făcut. Urmăreau ceva care se zbătea pe pământ, printre frunze. Cele mari îşi împingeau mogâldeaţa de la una la alta, iar pisicul alb, pufos aştepta să o primească. Din vietatea prinsă în triunghi săreau crâmpeie albicioase; unele, ca nişte fărâme, se ridicau în aer şi pluteau. Mi-am pus ochelarii şi am coborât geamul. O aripă brună, roşcată, cu pete negre ieşea de sub puiul de pisică. Turtureaua se zvârcolea sub pisicul care fixa aripile ce zvâcneau sub el; a ridicat ochii şi m-a privit. Şi-a lăsat capul pe turturea, iar mustăţile albe, lungi şi nasul roz îi săltau cu fiecare zbatere. Pasărea a reuşit să scape, dar celelalte pisici s-au repezit şi au flancat-o. Pe alee nu era niciun gard. Puteam să ajung din câţiva paşi. Puiul s-a lipit de pământ, şi-a lăsat capul pe labele din faţă; semăna cu un înotător care se pregăteşte să sară de la trambulină. M-a înţepat stomacul şi mi s-a făcut greaţă, deşi nu mâncasem nimic. Mi-am ferit privirea şi am pornit motorul. Aşteptam portarul să ridice bariera şi m-am uitat în urmă. Le-am zărit pe toate trei: săreau în cerc pe rând, cu mişcări vioaie şi iuţi. Din depărtare, pisicile săltau ca într-un joc.
Am întârziat mai mult de cinci minute, dar antrenoarea m-a primit. Mi-am strâns ghetele şi am intrat în rând. M-am sincronizat din prima. Muzica era la maximum. Antrenoarea zbiera că vrea să audă cum duduie sala; am sărit mai tare şi am înşirat în gând toate locurile unde puteam să găsesc ceai din plante, dar nu pliculeţe. Nu mă simţeam deloc obosită şi m-am văzut în oglindă: ţopăiam, capul meu se înălţa deasupra tuturor, mi se desfăcuse coada – am încetinit. Fusese de treabă profesorul. Am reuşit să-i dau plicul. Mi-a spus unde să merg a doua zi să donez sânge pentru transfuzie. Mi-a explicat despre tumori, despre a lui tata, că are celule clare – a spus şi o denumire, nu am reţinut. Mi-a zis că trebuie să aşteptăm, că o să aflăm mai multe în douăzeci de zile, dar îmi amintesc bine că nu a rostit nici măcar o dată cancer sau carcinom.
