Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Marian Coman la Creative Writing Sundays, pe 5 iunie 2022, la tema „scrisoare către tatăl meu”.
— De aici mai trebuie să urcăm un etaj pe scări. Liftul ăsta merge doar de la parter până la patru, îi spune însoțitorul care îl conduce, în timp ce ies din ascensor.
— Și scările nu ar trebui să fie lângă lift?
— Sunt unele lângă. Da’ tot până la patru. Noi le luăm pe celelalte, din capul holului, ca să ajungem la doamna Vasilievici.
După aceste explicații omul tace, iar Andrei renunță să mai pună întrebări. Adidașii lor cu talpă moale nu fac niciun zgomot pe ciment. Merge în liniște în urma lunganului, cu privirea în jos. Cimentul gri cu pepite albe e la fel ca cel din blocul unde stau el cu mama. Unde stăteau și pe vremea când trăia tata. E la fel ca mozaicul pe care îl fixa cu privirea când era închis în baia de serviciu, în seara când au venit colegii lui tata la ei. El era mic. Nu îl lăsau să stea la masă cu musafirii, îl trimiteau la culcare devreme când venea lume în vizită. Din sufragerie auzea bărbații care vorbeau tot mai tare. Și-a astupat urechile cu mâinile. Îl durea burta. Nu putea să meargă la baia mare, să nu facă zgomot. Mama s-ar fi supărat dacă îl prindea, i-ar fi urlat că nu era frumos să asculte pe la uși ce vorbeau oamenii mari, i-ar fi ars o palmă, tata n-ar fi zis probabil nimic, tata era prins într-o discuție aprinsă cu ceilalți bărbați. Dacă ar mai fi trăit, tata i-ar fi spus poate, cu vocea lui gravă, că l-a dezamăgit. Ăsta era cel mai rău lucru pe care i-l spunea tata, de la înălțimea celor aproape doi metri ai lui. Tata era înalt, mai înalt și decât omul care îl conduce acum pe holuri. Când mergea cu el pe stradă, abia ajungea să-l ia de mână. Și coșciugul fusese enorm. Cu greu l-au scos pe scările înguste și răsucite ale blocului vechi. Scări ca astea pe care urcă spre biroul doamnei Vasilievici. Acum e vară, atunci, acum zece ani, era iarnă, era frig și gri, lumea se răsturnase cu susul în jos, fusese revoluție, văzuse la televizor cum unii oameni fuseseră împușcați. A auzit des cuvântul ăsta „revoluție” în urletele oamenilor care veniseră în vizită. La un moment dat, prin ușa de la budă a trecut ca o rafală înjurătura groasă și apăsată a cuiva, „pula mea, revoluție pe dracu’!”. Andrei și-a apăsat și mai tare mâinile pe urechi și și-a dat drumul în vasul de veceu. A tras apa, care i s-a părut că face un zgomot de cascadă, dar nimeni nu a venit la el să-l certe. Din sufragerie mama a țipat și a fugit la telefonul de pe hol. După minute lungi, în care a auzit agitația crescândă a oamenilor din casă, a sunat soneria, cu țignalul ei ascuțit, cineva a deschis ușa, a trântit-o de perete și un doctor cu o asistentă au intrat în apartament. Andrei reușise să se strecoare înapoi în camera lui și se uita prin ușa întredeschisă. Oamenii de la salvare au stat o vreme, după care au plecat, vorbeau în șoaptă, iar mama plângea. Cineva spunea că nu mai e nimic de făcut, altcineva îi repeta „ne ocupăm noi de tot, Cornelia, ne ocupăm de tot”. Vocea care înjurase mai devreme a răcnit la un moment dat „futu-i morții ei de viață!”. Andrei nu știa ce înseamnă asta. Mama nu i-a povestit niciodată nimic despre acea noapte. Ce ar fi fost de povestit? El dormea. Tata făcuse un infarct. La înmormântare au fost puțini oameni. Viața a continuat. Morții ei de viață.
După ce urcă un etaj pe scări și cotește în stânga pe coridor, omul care îl conduce îi arată o ușă pe care scrie Irina Vasilievici, Director Personal. Înăuntru, pe Andrei îl izbește din primul moment mirosul și fumul gros de țigară. La o masă acoperită cu maldăre de dosare în dezordine, stă o femeie roșcată, cu ochelari mari, care tocmai stinge un chiștoc într-o scrumieră plină.
— Deci tu ești Andrei. Ai mai crescut de când te-am văzut ultima dată, îl întâmpină ea cu o voce răgușită, întrerupând-se cu un acces scurt de tuse.
— Bună ziua, mormăie Andrei și se uită în jur după un scaun liber pe care să se așeze.
— Scuză-mă, e deranj aici. Mereu rămânem fără spațiu. Ia loc, te rog. Semeni bine cu taică-tu, la vârsta ta.
— Da, mi s-a mai spus. Am înțeles de la mama că ați lucrat împreună.
— Prin anii optzeci. Când erai tu mic.
Lui Andrei nu i-a fost niciodată clar cu ce se ocupa tata. Făcuse dreptul, șef de promoție, avea diploma înrămată acasă. Dacă ar mai trăi, acum ar spune poate că Andrei nu l-a dezamăgit. A intrat și el tot la drept, are bursă, a terminat primul an cu zece. Tata pleca des de acasă în tot felul de delegații. Apoi tata a murit, nu au apucat niciodată să vorbească ca doi oameni mari. A venit odată un coleg de clasă într-o pauză, tembelul ăla de Neluțu cu gura mare, și i-a spus că s-a uitat în catalog pe ultima pagină unde scria ce sunt părinții fiecăruia. Și că tata lu’ Andrei e colonel. Cât erau de prieteni i-a tras un pumn lui Neluțu. I-a spus că oricum citește aiurea, fiindcă e prost, și sigur s-a uitat la altul. A fost singura dată când s-a bătut cu cineva. Nelu a râs și în timp ce-și ștergea sângele care-i curgea din nas i-a spus râzând, „bă, nu fi Nae, că nu vreau să sparg capu’ la tocilari”.
