O uşă mereu deschisă

de Luchian

Nu ascund că pe tipa care stă în apartamentul de sub mine mi-am imaginat-o sub mine, în pat. Nu ştiu cum o cheamă, n-am avut curajul s-o întreb, deşi ne-am întâlnit de mai multe ori pe scară. E frumoasă. Are ochi negri, măriţi de lentilele ochelarilor, păr şaten închis, cu un breton tăiat drept, buze cărnoase şi, cel mai important, e mai scundă decât mine. Miroase frumos, dimineaţa îi simt parfumul pe scară, chiar dacă plec la serviciu cu două ore mai târziu decât ea. Într-o zi, ne-am întâlnit la ghenă, se chinuia să arunce două pungi peste gard, dar n-am putut să spun decât “par grele, arunci un cadavru?”, după care am coborât privirea şi m-am întors în bloc, uitând să-mi arunc propriile pungi. Aş fi vrut să o invit la o cafea, aveam în cap pagini întregi cu scenarii, mai multe decât în debaraua unui regizor bătrân.

M-am trezit la prânz. Şosetele zăceau aruncate lângă pat, albe şi murdare, puse una peste alta, ca o cruce. M-am închinat, dar nu la ea, m-am ridicat, am încălţat papucii roz (erau ai fostei, îi uitase la mine). Am intrat în baie şi mi-am aruncat apă pe faţă ca femeile din reclamele la cosmetice. După ce am inundat podeaua, m-am întors în dormitor, am îmbrăcat un tricou cu un mesaj care anunţa lumea că urăsc ploaia, deşi în realitate o iubeam, o pereche de pantaloni scurţi, foşti lungi, dar tăiaţi strâmb cu foarfeca şi am încălţat doi tenişi cu tălpile tocite. Într-o jumătate de oră aveam întâlnire cu un prieten. Am ieşit din apartament şi am ajuns-o din urmă pe scară, dar am trecut pe lângă ea ca un pompier grăbit spre misiune.

Pe stradă vedeam numai cupluri, până şi soarele îmi apărea în două exemplare. Se pupau îngropându-şi limba în gura celuilalt, se ţineau de mână strâns, de parcă unul atârna pe marginea prăpastiei, îşi vorbeau din priviri, clipind în acelaşi timp, stăteau pe bancă şi îşi citeau cu voce tare paragrafe siropoase, mâncau îngheţată, mozolindu-se la gură şi apoi curăţindu-se reciproc cu buzele, se alergau pe iarbă, printre câini, copii şi cearşafuri. Cheile îmi zăngăneau în buzunar, la fiecare pas. Când să pun mâna pe ele, le-am simţit alunecând pe picior, ciupindu-mi câteva fire de păr, lovindu-mi osul gleznei şi căzând într-o canalizare. Am băgat mâna în buzunar şi am scos-o pe la genunchi. M-am aplecat. Le vedeam, dar nu ajungeam la ele. Am uitat de prieten, cu care trebuia să mă întâlnesc în zece minute. Era mai important să am unde dormi la noapte. M-am aşezat pe bordură şi am privit gura de canalizare. Un bătrân minuscul s-a apropiat, umbrindu-mă pe jumătate. S-a aplecat, i-au trosnit două oase, s-a sprijinit cu palmele pe genunchi. Ochelarii i-au căzut de la ochi, am încercat să-i prind, i-am lovit în treacăt şi i-am deviat printre barele capacului de canalizare.

–          Ia uite cum s-au dus, parcă nici n-au fost, a spus, cu o voce liniştită.

Am dus amândoi mâna la barbă şi ne-am privit.

–          Tu ce-ai pierdut?, m-a întrebat.

–          Cheia de la apartament.

–          Nasol. Ce-ai de gând să faci?

–          Cred că o las aici şi îmi fac alta.

–          Nu ţi-e teamă că o s-o găsească altcineva?

Până să răspund, mi-a sunat telefonul.

–          Alo, da. Cine? Ăăă, bună. Aoleu. Da, vin chiar acum. De unde ai numărul meu?

A închis înainte să-mi răspundă la întrebare. Era vecina de sub mine, anunţându-mă că îi picura apă din tavan. Oare uitasem apa deschisă la baie? Până să-mi aduc aminte, am luat-o la goană spre casă, lăsându-l pe bătrân lângă gura de canalizare. A început ploaia şi, probabil, oamenii asociau fuga mea cu mesajul de pe tricou. M-am oprit la zebră, o maşină a trecut în viteză şi m-a stropit, dar n-am băgat de seamă. Am trecut pe roşu şi mi-am continuat fuga. Am ajuns în faţa blocului, am trecut printr-o băltoacă, fără să mă obosesc să o sar, am urcat scările, ca un pompier grăbit spre misiune, tenişii se dezintegraseră. Am găsit-o în faţa uşii mele. Avea ochi negri, măriţi de lentilele ochelarilor, păr şaten închis, cu un breton tăiat drept, buze cărnoase şi, cel mai important, era mai scundă decât mine.

–          Ce mai stai? Intră şi opreşte apa, că îmi picură din tavan, s-a răstit la mine.

Atunci mi-am dat seama că mă grăbisem degeaba.

–          Nu pot intra, nu am cheie, am scăpat-o într-o canalizare, am murmurat.

–          Auzi, îţi arde de glume? Intră odată în apartament, mi-a spus cu o voce devenită dintr-o dată mai groasă.

–          Nu glumesc. Am avut buzunarul rupt şi mi-a căzut cheia fix într-o canalizare.

–          Doamne fereşte. Şi n-ai cheie de rezervă?

–          Am, dar e în apartament.

–          Bravo, acolo s-o ţii. Cum rezolvăm situaţia? Mi se distruge tavanul.

Nu ştiam ce să-i răspund. Ne-am privit, într-o tăcere stânjenitoare.

–     De unde ai numărul meu?, am întrebat-o, mai mult ca să nu tac.

–     De la administratorul blocului. Eşti leoarcă. Şi urăşti şi ploaia, pe deasupra.

Picura apa de pe mine cum picura, probabil, din tavanul ei.

–     A început să plouă. Şi m-a stropit o maşină, într-o intersecţie.

–     Karma, spuse, schiţând un zâmbet.

S-a apropiat de uşă şi s-a sprijinit cu spatele de ea, privind în gol. Era atât de linişte, încât îi auzeam inima bătând la uşă, în speranţa că se va deschide în mod miraculos. A pus mâna pe clanţă şi a căzut înăuntru ţipând. S-a ridicat, m-a privit încruntată şi a alergat către baie, să oprească apa.

–          Ce chestie. Am uitat să încui uşa când am plecat, am murmurat.

Mi-am petrecut weekend-ul ajutând-o să îşi repare tavanul, că nu avea bani să cheme muncitori şi mă simţeam dator faţă de ea. Acum mă trezesc cu două ore mai devreme, în fiecare zi, ca să bem cafeaua împreună, deşi urăsc dimineţile. Cred că m-am îndrăgostit.

Feedback Motanov:

minus:
– „păr şaten închis, cu un breton tăiat drept, buze cărnoase” – boring. dar o rezolvi repetând-o
– clișee – am coborât privirea, zăceau aruncate, îşi vorbeau din priviri, cheile zăngăneau la fiecare pas, tăcere stânjenitoare, am întrebat-o, mai mult ca să nu tac, schiţând un zâmbet, privind în gol
– curăţindu-se reciproc cu buzele – cu limba, nene
– se alergau pe iarbă, printre câini, copii şi cearşafuri – vezi că aici ai intrat în alte reclame (unless ești la țară, nu știu unde pot alerga oamenii printre cearșafuri), dacă tot ai intrat, poți să și spui asta
– ai auzit vreun om spunând cuvântul „teamă”? dar „pe deasupra” ca în „Şi urăşti şi ploaia, pe deasupra”
– „A început să plouă. Şi m-a stropit o maşină, într-o intersecţie.” cam stating the obvious
– să-mi murmuri și mie asta să văd cum se aude „- Ce chestie. Am uitat să încui uşa când am plecat, am murmurat”
– „Mi-am petrecut weekend-ul ajutând-o să îşi repare tavanul, că nu avea bani să cheme muncitori şi mă simţeam dator faţă de ea. Acum mă trezesc cu două ore mai devreme, în fiecare zi, ca să bem cafeaua împreună, deşi urăsc dimineţile. Cred că m-am îndrăgostit.” – groaznic sfârșit.

plus:
– umorul dintotdeauna
– „Un bătrân minuscul s-a apropiat, umbrindu-mă pe jumătate” – super
– „Era atât de linişte, încât îi auzeam inima bătând la uşă”
– multe surprize inovatoare în text, dar te plictisești repede și o termini prost