Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Cezar Amariei la Creative Writing Sundays, pe 9 aprilie 2023, la tema: „o povestire care să aibă minimum cinci personaje, cel puțin trei dintre ele să fie (la libera alegere) un nebun, un drogat, un ofițer de artilerie antiaeriană, un copil de 8 ani și un bătrân de 80 de ani”.
Într-un fișier Word, dintr-un laptop HP, de pe un birou dintr-un apartament din Brașov, cinci personaje așteptau să intre într-o proză scurtă. Doar că prozatorul aspirant Matei Cornea era bolnav și nu putea începe povestirea. Trecuseră două săptămâni de când se apucase de o temă dată la un curs de scriere creativă. Tot de atunci făcuse o viroză peste care se instalase o infecție. Febra îi creștea, textul îi stagna. Știind că Matei este presat de termenul de predare, unul dintre personaje a hotărât să deșire singur firul narativ. Așa a luat hățurile protagonista Tanti Aglaia și a dinamizat acțiunea.
― Stăm aici degeaba. Cu antibiotic nu-i trece până mâine, iar la întâlnirile Creative Writing Sundays nu merge cu Scuzați-mă, am fost bolnav, n-am putut să scriu. Mă așteptam să aibă o imunitate mai bună Matei, la cei patruzeci de ani ai lui. De când l-a părăsit nevasta, nici vitamina C, nici disciplină nu mai are. Am și eu un băiat și știu cum e să fie singur și obosit. Termenul de predare e mâine, 3 aprilie, la cel târziu 9.59 dimineața. Tare vreau să îl ajut. Am să încheg ceva cu ceilalți. Ia să vedem ce a notat în fișa de documentare. Măcar atât a apucat să facă.
În fișier erau descrise o bătrână de optzeci de ani și nepoata ei – o fetiță de opt, un nebun care se credea ofițer de artilerie antiaeriană și un drogat.
― În primul rând, pe mine mă deranjează numele pe care mi l-a dat. Tanti Aglaia e banal. Clișeu curat. Și e la tema pentru scriitorul Cezar Amariei. Imediat o să sesizeze, că este chițibușar. Cred că și actrița Stela Popescu a avut rolul unei Tanti Aglaia într-un sketch. Eu zic că-mi permit ca la vârsta mea să hotărăsc o schimbare de nume. Cu sexul sunt de acord, se amuză ea. Așadar, eroina devine Doamna Eva Brauner. Acum, tot ce a scris el despre mine trebuie modificat.
Deși laptopul prozatorului rămăsese închis, fișierul Word lucra cu un cursor ghidat de Doamna Brauner, fostă Tanti Aglaia.
― Văduvă. Cu asta sunt de acord. Păstrez. Bine că am scăpat de bețivul ordinar. Optzeci de ani scria inițial. Exclus. Scad zece. Este lipsit de educație să spui în plen vârsta unei doamne. Darămite să mai și scrii. Scripta manent. Evreică. Asta sunt și nu mă feresc. Mă făcea Aglaia din Suceava. Dacă tot se spune despre un text literar că e bine să aibă adevărul lui, să-l aibă. Mai menționez că-s născută în București. Are doi copii. Păstrez. Aș fi avut trei, dacă nu murea Moise la naștere. Bunică pentru cinci nepoți. Favorită Sara, nepoțica de opt ani. Nu mi-e jenă să recunosc. Matei mă lăsase o tăntiță cu patru clase. Inadmisibil. Eu, care am citit în ebraică, latină și franceză de când eram de-o șchioapă. Ce s-a auzit? Sper că nu s-a trezit marele prozator tocmai acum. Eva Brauner ignoră sirena unei salvări și corectă mai departe. La studii trec Institutul de Cultură Fizică pentru că mă țin bine la anii mei. Și-acum fac gimnastică. „Mens sana in corpore sano” este deviza mea. De aceea n-am făcut Alzheimer, că îmi solicit și mușchii, și mintea. Avere. Săracă. Nu, Matei. Sărac o să fii tu cu scrisul tău. Eu trec Imobiliare. La asta am stat bine toată viața. La corp și la bani. Ia să adaug aici. Avere de la tata. Două apartamente în Iași și o casă la București, pe strada Mântuleasa. Acum trăiesc din pensia de profesoară și din chirii. Locuiesc la bloc, în sectorul 1, cu nepoata mea. Părinții ei sunt plecați din țară pentru un an. Mai spun eu ce-o mai fi pe parcurs și sper să reiasă și din context. Ia uite. Acum chiar mă deranjează. 1.75, cocoșată, păr rărit, vopsit mov, coafat mereu ca o păpădie, coxartroză. Lasă, Matei, băiatule, că poate apuci tu optzeci și mai vedem cum o să fii cu șalele, genunchii și prostata. Rea de gură, energică, îi place să-i pună la treabă pe toți. Nici nu știu dacă e de rău sau de bine. Inteligentă, descurcăreață, bună la suflet. Asta e adevărat, mânca-l-ar mama pe el de prozator deștept.
Eva Brauner prinse formă și spirit, se înveseli și continuă să citească. În liniștea din apartament se auzea torsul ușor al ventilatorului. Laptopul se simțea în siguranță pe micul birou din pal. Era mulțumit că exista cineva care să-l folosească.
― Ana, nepoată. Nu. O transform în Sara Cohen. Bine ai venit pe lume! Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel! Iubita lu’ bunica, nu mai ești Ana, că ești evreică din neamul lui David. Ia să vedem ce a scris Matei aici. Opt ani. Asta las. Dar n-avea cum să completeze că tatăl tău, Isaac Cohen, are patruzeci, iar mama ta, treizeci și opt. Isteață, educată la școala Laude-Reut din București. Costă, dar pentru ce am muncit noi, generații după generații? Cuminte, prietenoasă, știe ebraică, engleză, română. Mazel Tov! Porecla de la bloc – jidanca. Chiar dacă nu-mi convine treaba asta, e pentru binele textului. Nu am ce să fac. Dacă sunt antisemiți părinții, la fel sunt și copiii. Din familie pornește totul. Mă amărăște, dar din nefericire este soarta noastră de mii de ani. Îți las porecla asta.
Sara, roșcovană de la gene până la cele două codițe împletite, apăru în text. Zâmbi larg, cu dinții frumos aliniați sub aparatul dentar.
― Gata, bunica, am prins contur. Ce facem acum?
Pe Matei îl trezi alarma de la ceasul de mână. Ora 23. Se ridică din pat, își făcu un ceai, înghiți o felie de brânză de pe masa din bucătărie, luă antibioticul și se culcă la loc. Laptopul continua să își vadă de treabă în camera de lucru.
― Sara scumpă, să trecem la al treilea personaj, fremătă Eva și o îmbrățișă pe noua ei nepoată. Martin Mereuț. Fochist. Șaptezeci de ani. Ia uite, de vârsta mea, spuse Eva cu ochi sclipitori. O fi singurel? Părăsit de nevastă, de copii, de prieteni. Nebun de legat. Actualmente pensionat pe caz de boală. Vai de mine, mai rău decât Șlomo al meu. Internat la spitalul de nebuni. Se crede ofițer de artilerie antiaeriană. Era de așteptat. E nebun găsit și internat, săracul, că sunt atâția alții în libertate. El era potrivit cu Tanti Aglaia, dar nu cu mine. Acum am altă condiție socială. Mai este ceva. E obligatoriu să am grijă să pară verosimile discursul interior și dialogurile. Sigur o să i se atragă atenția lui Matei că eu aș fi cam viguroasă și lucidă pentru vârsta mea. Dar așa ceva nu le-ar trece prin cap prietenilor mei, care mă cunosc mult mai bine. Nu stau eu acum să mă justific. Așa o să fiu toată viața. Oricum, personajele trebuie să fie cu plusuri și cu minusuri. Cititorul o să le iubească și o să le urască. Am de gândit o strategie.
― Bunica, stai un pic. Ce înseamnă nebun de legat?
― E un fel de bovarism, cum să-ți zică bunica? Un om nemulțumit de realitate, care-și imaginează altceva despre el, ca să suporte viața.
― Bova și mai cum? Așa cum eram eu când vorbeam cu Barak, iar doamna profesoară a zis că e prieten imaginar?
― Cam așa, doar că acestui Martin Mereuț nu-i va trece imaginația și mă gândesc la ce să facem cu el în proză, dar îți spun mai încolo, după ce-l cunoaștem mai bine. Matei nu i-a făcut o descriere fizică. Ce l-ar mai fi taxat Amariei pentru asta. Aici am de adăugat eu că e slăbuț, are părul alb complet, iar fața e cam roșie. Parcă ar fi arsă sau ar fi mereu băut. Și să-i facem ochii verzi, niciodată să nu-i crezi. A scris însă că fochistul Martin, care se crede ofițer, își face deseori câte-o praștie și trage-n ciori. În mintea lui, urmărește avioanele care trec pe cer și le doboară. Se culcă pe betonul din curte, țintește o pasăre și strigă pac-pac. Când îl prind paznicii spitalului, îi spun că-l arestează și-l bagă din nou în salon. Eva chicoti satisfăcută de idee. Asta e bună, Sara. Acum avem de dezvoltat subiectul. Am cochetat și eu cu scrisul în tinerețe. Prima regulă e ca fiecare personaj să vrea ceva. De exemplu, eu vreau să fac textul, ca să nu pice Matei prost la oră. Fochistul vrea să distrugă avioane și rachete, să salveze patria. Tu vrei să mergi în Israel la facultate, să fii și mai deșteaptă. Dar nu văd încă legăturile dintre noi. Mă mai gândesc.
În timp ce textul prindea contur, într-un alt fișier Word, o anume Tanti Aglaia scria că se pregătea să facă parastasul de șapte ani după răposatul Ion. Eva Brauner, vigilentă, șterse acel fișier pe loc.
― Bunica, hai să facem o pauză de dulce. Parcă îmi miroase a prăjitură cu mere. Mergem să-mi cumperi ceva bun? Apoi să facem un basm. Să rămâi cu Martin care se însănătoșește și să trăiți fericiți până la adânci bătrâneți, ca-n Biblie. Nu ar fi bine? Și eu vă scriu mesaje de la Tel Aviv.
Eva Brauner zâmbi, o luă în brațe și o pupă zgomotos pe frunte.
― Sara dragă, ar fi o variantă drăguță ca tine, dar la proză scurtă e altfel treaba. Nu se termină neapărat cu bine. Poate moare cineva, cum a murit și bunicul. Mergem la cofetărie cum terminăm textul, acum e noapte. Mai ai răbdare să vedem și al patrulea personaj. Ce scrie în fișă? Drogatul cartierului. Florin Anton. 25 de ani. S-a lăsat de liceu, părinții sunt speriați că îl vor pierde de la o supradoză.
― Nu înțeleg supradoză, spuse Sara bâțâind din picioare. De ce să moară dacă e tânăr? Fă ceva, bunica. Nu-i poți schimba destinul? Nu mai crezi în minuni, ca de Hanukka?
― Bine, nu te îngrijora. Lasă-mă să aflu ce a gândit Matei. Vai, am avut dreptate. Vrea varianta cu supradoza. Sunt sigură că și asta e un clișeu. O să sară Amariei. Nu-l lăsăm pe tânăr să moară așa.
― Dar cum, bunica? Să moară mai încolo? În altă poveste?
― Intenționez să-l duc la poarta spitalului, ca să tragă fochistul cu praștia în el, crezând că-i ofițer german, să zicem. Îl nimerește în ochi. El se clatină pe trotuar. Ajunge în stradă și harșt, trece un autobuz peste el. Mort pe loc. L-am scos din scenă pe Florin.
― Bunica, n-ai citit bine tema, o apostrofă ea răsucindu-și cozile între degete. Domnul Amariei a scris să stăm toți cinci de vorbă, înțelegi? Îl omori pe Florin fără să vorbească nimeni cu el? Văd că nici el nu e prea dezvoltat ca personaj, cum zici tu. Din ce oraș e, de ce s-a apucat de droguri, cum de îl știm noi?
― Inventăm următoarea situație. Florin și ai lui locuiesc în același bloc cu noi. E anemic, numai piele și os, consumă cocaină. Mi-e și nu știu cum să vorbesc cu tine despre asta, dar sper să înțelegi că nu e ceva ce te-ar îndemna rabinul să faci. Florin e nepot după frate pentru Martin Mereuț și îl vizitează. Este o după-amiază de vară. Noi trecem pe lângă spital exact când ei stau de vorbă. Tu îl strigi pe Florin, că doar e vecinul nostru. Ce faci, Florin? El vine la tine la gard să te salute. Martin se sperie, crede că e strigăt de luptă. Se apropie în fugă și pune mâna pe praștie urlând Inamicii! Eu strig Ajutor! Atunci sare paznicul de la poartă și gata, suntem cinci în dialog. Paznicul e Vasile Pricop și spune Feriți-vă.
― Moare cineva? întrebă Sara mărindu-și ochii.
― Ca să nu mă mai complic, prefer să mor eu de infarct pe trotuar, zise tristă Eva Brauner.
― Atunci să mai scriem o scenă de la cimitir. Începe să fie frumos textul, aplaudă Sara mișcând din codițele roșcate.
Când Eva Brauner puse ultimul punct din O temă și cinci personaje, era deja șapte dimineața. Tot atunci Matei opri ceasul fixat să sune pentru doza de antibiotic. Se ridică din pat, își făcu o cafea și înghiți ultima felie de brânză de pe masa din bucătărie. Mai avea puțin până preda tema. Se duse în camera de lucru. Deschise laptopul, văzu textul și-l citi pe nerăsuflate. E prost, e prost rău. Cum să trimit așa ceva? Dar, în fond, nu e treaba mea. S-a scris singur.
