Povestire scrisă de Romulus Boldea, premiată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri – „Stil dezinvolt, personaje bine făcute, plus o temă provocatoare – solidaritatea bărbaților înșelați/părăsiți. Întinsă cât trebuie, fără precizări redundante, fără burți. Dinamica interacțiunilor din grupul de bărbați constituit ad-hoc e credibilă psihologic și e livrată auster, cu economie maximă de mijloace. Final bun, cu o concluzie morală ambiguă, în răspăr cu intenția textului (care până atunci pare să dea dreptate perspectivei masculine).”
(Atenție, conținut 18+)
Am 2.69 rating-ul la Uber.
Habar n-am de ce. Apoi îmi pică fisa. Cristina e de vină. Când locuiam împreuna îmi zicea în fiecare dimineață:
— Iubitule, cheamă-mi, te rog, un Uber, iar o să întârzii!
Ce era să fac? Mă uitam la cum se scurgeau picăturile de apă printre sânii ei încet-încet între picioare. Aveam acces atât de rar între picioarele alea încât mă supuneam instant.
— Sigur iubito, cum să nu, imediat.
Avea părul învelit în prosopul furat de la cazarea din Napoli. Țin minte și acum.
Adevărul era că n-aveam niciun chef să plece la muncă. Voiam să ne futem și atât. Cu siguranță aveam timp. Însă în fiecare dimineață era aceeași poveste. Îmi zicea:
— Diseară, când mă întorc de la muncă, poate o să ai parte de-o surpriză.
Mă simțeam de parcă aș fi pus bani la ruletă. Totul pe un singur număr. Îi chemam mașina și bineînțeles că nu era gata. Mai avea un ochi de retușat, un pantof de curățat etc. De asta primeam puține stele, comanda era făcută pe numele meu.
Însă chiar nu mă deranjează prea tare chestia asta cu ratingul. Prefer să merg pe jos, doar că acum plouă.
Până la urmă găsesc o mașină. Dacia Logan, 4 minutes away. Perfect. Îmi aprind o țigară. Știu că la Uber, 4 minute, sunt cel puțin zece minute.
Ajunge tipul ăsta.
Tăcem amândoi. Îmi place Bucureștiul noaptea, iar dacă plouă nu-mi doresc decât să-mi lipesc fruntea de geam și să mă uit la străzi. Noaptea Bucureștiul e orașul oamenilor singuri.
Șoferul începe să vorbească. Parcă reia o conversație întreruptă.
— Să vezi ce-mi zice nevastă-mea într-o zi: „Silviu, ce ne mai ține pe noi împreună?”. M-am uitat la ea ca prostul. Avem atâtea datorii, doi copii de crescut, cine se gândește la lucrurile astea? Ce puteam să-i zic? Nu i-am zis nimic. M-am dus să-mi fac o cafea.
Silviu nu pare cu mult mai în vârstă decât mine. N-are nicio cruciuliță spânzurată de oglindă, iar Loganul ăsta miroase chiar ok.
— Și-mi mai zice nevastă-mea: „mai ții minte când am fost la ziua lui Tavi și ți-am zis că plec mai devreme că mă doare burta?” Da, i-am zis. Țineam minte perfect. M-am dezlănțuit după ce a plecat ea. Am dat-o cu Tavi pe lăutărească și manele. Am băut trei sticle de vin alb, ne-am făcut praf.
— Să facem stânga la următoarea, te rog, îi zic cu ciudă că ne apropiem deja de casa mea.
— La care nevasta-mea zice: „să știi că nu m-am dus direct acasă atunci”.
— Serios?
— Am simțit cum mi se usucă gura, dar până la urmă am întrebat-o: „cum adică nu te-ai dus acasă?”
— Și ce-a zis?
— Mi-a zis ca s-a dus la Dan, zice Silviu. Atunci m-am liniștit.
— Păi?
— Dan, ăsta, e prieten cu ea din liceu. E ca prietenul ei homosexual, doar că e căsătorit. Chiar am făcut revelionul împreună cu el și nevastă-sa. Dan și Clara sunt genul ăla de cuplu care după zece ani de căsătorie încă se uită cu poftă unul la celălalt. Sunt chiar enervanți. În fine, i-am zis lu’ nevastă-mea: așa și? Ea s-a uitat la mine, apoi s-a dus la dozatorul cu apă. Și-a pus un pahar plin, dar n-a băut din el.
Deja suntem în fața casei. Cursa e terminată. Loganul e pe avarii. Intru în aplicație și mai adaug o destinație. N-am chef să mă duc acasă.
Marius, prietenul meu cel mai bun, e mereu disponibil să bem ceva. Locuiește în Dristor, așa că am timp berechet să-l ascult pe tipul ăsta. În plus, nu e ca și cum mâine am treabă. Tocmai am intrat în concediu, iar Marius… ei bine, toată viața lui Marius e în concediu.
— Așa, zice șoferul, deci nu bea din pahar și-mi spune direct: „m-am futut cu Dan”.
— Pfai, să-mi bag, zic eu de pe bancheta din spate.
— Și, nevastă-mea chiar nu vorbește urât. Nici nu mai știu de câte ori am rugat-o să vorbească așa. În fine, când mi-a zis de Dan am văzut negru în fața ochilor. „Ce-ai făcut?” am întrebat-o. Ea ținea paharul ăla în ambele mâini și mi-a zis: „Da, și nu s-a întâmplat doar o dată. De nouă luni ne tot vedem. Trebuia să-ți spun.”
— Incredibil, zic.
— Avem doi copii. Rate la bancă. Părinții noștri se înțeleg mai bine decât ne înțelegem noi. A fost ca pula. M-am dus direct în dormitor. I-am luat trusa de machiaje și ce-am mai găsit prin sertarele ei. Le-am spart pe toate în cadă și am lăsat apa să curgă peste ele. Sclipeau fardurile sub jetul ăla de ziceai că-s artificii. Am tras atât de tare de robinet încât nu mai putea fi oprit. Curgea ca din gheizer.
— Mamă…
— Și ea, zice în continuare Silviu, bineînțeles că a început să bocească. Zicea să chem un instalator că facem inundație. Mă tot amenința că sună la poliție. Nu știa ce să facă, să sune mai întâi la poliție sau la instalator? Între timp s-au trezit și ăia mici. Au început să plângă. Atunci am făcut ceva de care chiar nu-s mândru, dar m-a luat capul rău de tot.
— Ce-ai făcut?
— M-am dus la Anastasia, fetița mea de cinci ani și i-am zis: „știi ce a făcut mami tău? Mami tău s-a futut cu Dan și nu s-a futut doar o dată, de nouă luni se fute cu Dan. Știi ce înseamnă asta?”
Ce ciudat. Mă simt foarte apropiat de tipul ăsta. Mai avem puțin și ajungem la Marius, dar parcă aș mai sta cu el. Când mașina intră pe Reconstrucției, îi zic:
— Frate, nu știu dacă mai ai chef să stai la program în seara asta, da’ nu vrei să urci să bei ceva cu mine și cu prietenul ăsta al meu?
Silviu ridică din umeri. Se vede că e prins de un film care rulează doar în capul lui. Până la urmă zice:
— Pula mea, hai.
Când Marius mă vede cu Silviu la ușă în loc de salut zice:
— N-am decât două pahare.
După o pauză în care își scarpină ceafa cu cheia, Marius adaugă:
— Dar tocmai terminai un borcan de zacusă, îl spăl și beau io din el.
Mergem în sufragerie și ne așezăm pe covorul cu lei urmărind zebre. Stăm fiecare pe câte o pernă. Marius aduce scrumiera și un bidon de doi litri. Culoare aia gălbuie mă îngrețoșează. Îi zic lui Marius:
— Bă, da numai mizerie din asta ai?
— Ce mizerie visezi, coaie? Gustă, e de la Moțâței.
Am un istoric nasol cu vinul de țară. Îi zic lui Marius să-mi pună doar un deget. Apoi iau o gură și simt cum mi se relaxează instant capul. Pe limba simt gust de fragi, coacăze și alune coapte.
— Bă, ești nebun? Ce-i cu vinul ăsta?
— E soi nobil, poveste lungă, unul din sat avea datorie la unchi-meu Neluță, am vreo zece litri, nu-ți face griji.
În cinci minute îl pun pe Marius la curent cu ce mi-a povestit Silviu. După ce termin de vorbit, Marius trage o concluzie:
— Târfă.
Silviu se încruntă. Cumva e de acord cu Marius, însă se vede că ține în continuare la ea. Doar el poate s-o facă târfă.
— Stai, mă, Mariuse, poate nu e chiar așa, nu știm mai nimic, îi zic.
— Ce pula mea să nu știi, coaie? izbucnește Marius după ce soarbe din borcan. Ce e de discutat aici? E o zdreanță și atât.
Pe fruntea lui Silviu apar broboane mari de transpirație.
— Zi-ne, Silviu, cum a rămas până la urmă? Care-i situația ta acum? îl întreb.
Silviu stă cu paharul de vin în mână și se uită în gol.
— Bă, vă zic, ce pula mea, oricum funcționez pe pilot automat de un an de zile. Dar înainte de toate vreau să știu dacă se poate fuma aici?
— Da, frate, ia de aici, zice Marius și apucă o scrumieră în forma globului pământesc.
Silviu își scoate o țigară din pachetul de Dunhill albastru. O aprinde și trage cu sete mai multe fumuri la rând.
— M-am mutat la un prieten. Bogdan îl cheamă. Lucrează la radio, fute în stânga și-n dreapta. E băiat deștept, nu se complică cu relații. Are un apartament de trei camere în Dristor. Stă singur. Mi-am luat doar un geamantan cu strictul necesar. Haine, încălțăminte, câteva cărți și cam atât. Am început să mă plimb prin IOR singur. Voiam să dau de Dan. L-am pândit. De fiecare dată era cu copiii. Ieșea seara pe la 6-7 seara. Stăteam pe bancă la o distanță mare, să nu mă vadă. Nu știam ce să fac. În timp ce mă uitam la el, mă gândeam la nevastă-mea. La cum a futut-o în toate pozițiile. Cu mine jigodia nu se prea futea. Îmi băga scuze, ba că o doare capul, ba că e obosită, ba că nu știu ce. Mă simțeam de căcat. Nu știu dacă ați trăit vreodată senzația aia. Să stai cu propria nevastă în casă și să-ți fie atât de frică că te respinge încât ajungi să te duci la ea cu cea mai umilă atitudine.
— Păi și n-ai încercat să vorbești cu ea despre asta? întreabă Marius.
— Am încercat să discut cu ea, să-i zic că e nasol, că mă simt inferior, că uite vreau să salvăm relația etc. Și, bă, părea receptivă, cel puțin la început, dar de la o vreme tot ce putea să-mi zică era: „nu mai fi așa”. Așa cum? o întrebam. „Așa de umil”, îmi zicea ea. Umil? Cum pula mea să fiu umil? Am slujbă, nu arăt chiar ca ultimul boschetar, ies cu copiii în parc, spăl vasele, fac de mâncare. Ce pula mea nu îți ajunge? îmi venea să-i zic, dar nu-i ziceam niciodată.
Silviu își mai aprinde o țigară. Se uită o clipă la tavanul plin de femei goale și zice:
— Până la urmă n-am mai avut răbdare. Era cald afară, Dan se uita la cum se joacă ăia mici în nisip. Am alergat spre el și i-am futut un genunchi în spate. L-am lăsat fără aer. Apoi am început să-i car pumni și picioare de față cu copiii lui până i-a dat sângele. Țin minte și-acum sângele ăla amestecat cu nisip.
— Nu era nimeni în jur, n-a sărit nimeni? întreabă Marius ridicându-se spre frigider să mai ia o sticlă.
— Cine să sară? Erau numai femei și câțiva agarici, ce să facă ăia? Problema nu e asta, zice Silviu.
— Dar? zic eu.
— Problema e că le-am futut câte o palmă și copiilor.
