Povestire de Ana Alexandrescu, aleasă de Lavinia Braniște la Creative Writing Sundays pe 29 noiembrie 2015, la tema: un text intitulat „O noapte”, scris în continuarea următorului fragment, de Michael Cunningham (numele parcului și al personajului se pot schimba)- „Pe cerul ce se boltea peste Central Park, lui Barrett Meeks i-a apărut o lumină celestă, la patru zile după ce fusese, din nou, rănit din dragoste. Cu siguranță, nu era prima dată când i se dădeau papucii, dar era prima dată când asta i se comunica printr-un text de cinci rânduri, dintre care al cincilea îi transmitea, într-un limbaj zdrobitor de rece, o urare de noroc în viitor, urmată de trei x-uri scrise cu litere mici.”
Pe cerul ce se boltea peste parcul din Vaerlose, lui Clement Pehrsson i-a apărut o lumină celestă, la patru zile după ce fusese, din nou, rănit din dragoste. Cu siguranță, nu era prima dată când i se dădeau papucii, dar era prima dată când asta i se comunica printr-un text de cinci rânduri, dintre care al cincilea îi transmitea, într-un limbaj zdrobitor de rece, o urare de noroc în viitor, urmată de trei x-uri scrise cu litere mici.
— Trei x-uri, desigur, ce să te mai obosești să îți treci numele, când el oricum nu contează, a exclamat Clement, luându-și privirea de la zarea scăldată în strălucirea aceea divină. S-a aplecat greoi de la cei doi metri pe care îi atingea creștetul său. A adunat grămăjoara aburindă și a înnodat repede punga.
— Uite, Balzac, până și chestia asta care iese din tine e mai caldă decât inimile femeilor din Vaerlose.
Orășelul în care domnul Pehrsson fusese profesor de franceză este o întindere de case ce par din exterior niște hambare anoste, trase la indigo. Interioarele, însă, sunt surprinzător de primitoare și calde, așa cum trebuie pentru a găzdui, preț de o viață, cupluri de oameni serioși, plictisiți și blonzi.
Rare sunt căminele cu un singur locatar. În unul stă, bineînțeles, Clement, iar în restul de șapte locuiesc tot atâtea femei: o divorțată în jur de 40 de ani care cântă la violă, trei văduve care tricotează mereu și pe care le confundă, două surori mai bătrâne decât el, foste farmaciste pasionate de trandafiri, și o tânără profesoară de franceză venită de curând din Copenhaga, cea care i-a luat locul la școală. Clement Pehrsson le-a curtat și le-a cucerit pe rând, fără excepție, hambar după hambar asediat subtil pentru cel mult jumătate de an. De fiecare dată a fost trimis, cu tot cu Balzac, înapoi de unde a venit, în casa lui pustie de la marginea parcului. Fără vreo explicație rezonabilă, fără ezitări, fără niciun regret. Iar acum nu mai avea cu cine să încerce.
— Îți spun eu Balzac, madame xxx, Crăiasa Zăpezii, are un cub de gheață în piept. Și părea așa dulce când discutam în franceză la micul dejun…
Din prima zi în care se mutase la ea, se ducea dimineața la brutărie să cumpere o baghetă și două croissante, punea discul cu Jacques Brel, scotea untul din frigider și pregătea cafeaua. O aștepta la masă zâmbind, dornic să îi povestească ce a visat (nopțile cu insomnii se răreau când locuia cu cineva) sau să îi mai explice cum să predea, după metoda lui veche. „Veche dar de calitate, ca și mine”, obișnuia el să glumească atunci când ea se încrunta și își lua croissantul în sufragerie, la televizor. Se așeza și el în capătul celălalt al canapelei, cu genunchii la gură și brațele scurgându-i-se până la podea. Nu mai scotea niciun cuvânt. Sub el se forma o groapă iar ea se străduia să nu se încline în direcția lui. De obicei, în momentul acesta, Brel cânta „Je vous ai apporté des bonbons”, motiv pentru care Clement se destindea și încerca să se tragă mai aproape. Cum orice obiect îi încurca mișcările ample, sfârșea întotdeauna lovind măsuța și răsturnând vaza cu flori sau vărsând cafeaua fierbinte pe el. Femeia pleca la școală fără să îl salute. Într-o astfel de dimineață, înainte să iasă pe ușă, i-a înmânat biletul cu urarea de noroc.
A oftat, a mai privit cerul o dată și și-a condus câinele mai departe. Îl ținea din scurt, ghidându-i fiecare pas, ocolind obstacolele împreună. Era de ajuns să tragă puțin de lesă, iar buldogul știa că trebuie să îndoaie piciorul mai mult pentru că urmează o bordură. Era singurul patruped mic, gras, crăcănat, negru și nevăzător din Vaerlose. Toți ceilalți erau golden retrieveri supli și vioi.
Clement nu dădea atenție spectacolului scânteietor de deasupra copacilor. Bezna venea târziu în timpul verii, după miezul nopții, așa că își petrecea serile plimbându-l pe Balzac cu orele în crepusculul prelungit. Explozia de lumină verde-lăptoasă apăruse după fiecare dintre cele șapte despărțiri, dar Clement nu îi dăduse atenție. Probabil era doar o coincidență, își spunea el, un fenomen bizar ale cărui cauză și frumusețe nu îl interesau. Îl interesa doar să înțeleagă de ce era invariabil părăsit, unde greșea, și mai ales ce va face mai departe. Între timp, lumina radia uniform dinspre întreaga boltă, fără a avea o anumită sursă. Din când în când pulsa, se intensifica, făcând marginile frunzelor să pară fosforescente. Domnul Pehrsson își vedea de drum și de gândurile lui.
De când ieșise la pensie, își pusese în minte un singur lucru. Să fie cu cineva, cu oricine. Nu îl preocupau știrile, politica, războaiele, nedreptățile, nu se plictisea, nu îi lipsea serviciul. Nu își rememora copilăria, nu îl marca trecerea timpului, nu medita asupra morții. Nu suferea din cauză că arăta ca un uriaș, ba chiar considera că e un avantaj: impresiona și el prin ceva. Nu suferea nici măcar pentru că îi orbise câinele. Clement Pehrsson suferea de singurătate. „Mon nom est Pehrsson, mai il n’y a personne dans ma vie”, i se confesa el poștașului, care nu știa o boabă de franceză.
Singurul eveniment care îl scotea din ale lui era exercițiul de verificare a alarmei antiaeriene. O dată la două săptămâni, vinerea la ora trei, 15 sunete a câte patru secunde fiecare, cu pauză de patru secunde între ele, îi ridicau părul măciucă lui Clement, făcându-l să pară și mai înalt. Avea adevărate atacuri de panică – tremurat, palpitații, amețeli, sufocare, gheare în stomac, devenea confuz, plângea. Psihologul nu îl putuse liniști iar primarul îi ignora reclamațiile repetate, oricât încercase el să îi explice că este absurd să înnebunești oamenii așa, fără motiv, pe timp de pace. Își imagina că femeia care l-ar accepta l-ar ține strâns în brațe măcar o dată la două săptămâni, în cele 116 secunde de coșmar cât răsuna alarma.
Clement s-a uitat la ceas. Trecuse de 12 noaptea, dar lumina puternică nu dispăruse. Era ca și cum toți fotonii primordiali, care călătoreau fără țintă prin univers de la Big Bang încoace, se adunaseră la un semnal deasupra Danemarcei pentru a-i spune ceva domnului Pehrsson.
— Balzac, păcat că nu vezi și tu cerul. Umblăm ca bezmeticii cu capetele în pământ și nici nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile mărunte. Hai acasă. Cine știe, poate că totuși ne ajungem unul altuia.
Hambarul lui era ultimul de pe strada care dă în parc. Parc este de fapt tot ce înconjoară Vaerlose – păduri de pini, lacuri, un domeniu de vânătoare și un teren de golf, însă zona de lângă Clement are un loc de joacă și un spațiu amenajat pentru picnicuri. În casa vecină trăiește una dintre văduvele confundabile care tricotează. O saluta scurt de când aceasta îi dăduse un pulover grena făcut de ea și îi spusese că ar prefera să redevină vecini. „Bine, dar nici măcar nu e de cașmir”, a fost tot ce a putut Clement să replice.
În timp ce descuia ușa, a auzit-o ieșind să își cheme pisica și a simțit o nevoie inexplicabilă să îi vorbească.
— Bună seara. Iar ți-a fugit mâța? i-a strigat el din prag, apoi a făcut câțiva pași către gardul viu care le despărțea grădinile. Balzac era derutat, iar Clement s-a împiedicat de el, aproape să cadă. Asta l-a ațâțat și mai mult. Bună seara, a repetat țipând. Nu își amintea dacă aceasta era fosta lui prietenă care purta aparat auditiv.
— Bună seara, te-am auzit, dar orbecăi pe aici după Else, mi s-a ars becul de afară, i-a răspuns femeia într-un târziu.
Datorită luminii aceleia care inunda gazonul printre coroanele pomilor, halatul său alb de mătase arăta ca o folie lucioasă de plastic. Permanentul ei era o flacără verde-argintie, iar când a deschis gura să îi ceară o lanternă, proteza i-a strălucit ca un șirag de dropsuri mentolate translucide privite spre soare.
— Ce lanternă? Pe lumina asta? Chiar, au zis ceva la televizor despre fenomenul ăsta straniu?
— Care lumină, Clement? Ai vedenii, a râs ea, scânteind și mai tare din dantură și bâjbâind cu mâinile după clanță.
Pisica Elsa stătea ca o stană de piatră la câțiva metri de ea, dar nu o vedea. Bănuind că femeia orbise, Domnul Pehrsson s-a retras, ca să nu fie el cel care avea să îi dea vestea nefericită. S-a oprit totuși să o mai întrebe ceva.
— Știu că nu e un subiect de discutat acum, dar aș vrea să îmi spui ce nu ți-a convenit la mine.
— Ne-ai dat tuturor câte un buchet de lalele galbene, câte un săpun identic și ne-ai dus la același restaurant unde ai comandat mereu aceleași mâncăruri, fără să ne întrebi ce preferăm. Pun pariu că nici nu mai știi cum ne cheamă pe fiecare. Te-ai instalat în casele noastre ca și cum ți se cuvenea, ai mutat toată mobila ca să ai loc, dar de fapt nu îți păsa lângă cine dormeai atâta timp cât acea persoană îți asculta monologurile la micul dejun. În plus, sperii pe toată lumea cu reacția ta când sună alarma antiaeriană, i-a răspuns ea dintr-o suflare și a intrat în casă, trântind ușa.
Clement s-a înroșit, l-a luat în brațe pe Balzac și l-a dus să îi dea de mâncare. A pornit radioul, dar vorbăria aceea îl obosea. Nimeni nu zicea nimic despre lumina celestă. Și-a scos rufele din uscător, le-a așezat ordonat în dulap, a spălat bolul câinelui și a încercat să citească, dar nu avea stare.
— Mă duc cu barca spre mare, să văd mai bine ce e cu lumina asta blestemată, i-a spus lui Balzac, care dormea covrig pe preșulețul lui.
Când a străbătut curtea, a văzut-o pe vecină cu o lanternă aprinsă în mână, dojenindu-și pisica.
Canalul care leagă lacul din Vaerlose de mare era cel mai exotic tărâm pe care îl cunoștea bătrânul. Copacii seculari de pe mal își unesc ramurile peste el, formând un tunel compact în care ceața stagnează întreaga noapte. Acum, pâcla părea un fum gros cu irizații sidefii. Clement vâslea încet, sorbind prin toți porii lumina verzuie care cădea în draperii printre frunze. Încerca să uite răutățile pe care tocmai le auzise. Când trecea printr-un con de strălucire, se oprea și își imagina că este sub lumina unui reflector și că întreaga lume îi așteaptă ultima reprezentație.
Plaja părea o pătură de materie bioluminiscentă, fiecare firicel de nisip producând lumină prin oxidări interne nebănuite, iar marea, abia unduindu-se, reflecta ca o oglindă cerul sclipitor. Pentru prima dată, Clement se simțea bine singur. A intrat în apă să se scalde în lumina orbitoare care îl învăluia, și atunci lumina s-a stins.
