5 martie , 2022

O MAȘINĂ DE ÎMPRUMUT

O MAȘINĂ DE ÎMPRUMUT

Povestire scrisă de Viorel Prodan, aleasă de Cosmin Perța la atelierul intensiv de scriere creativă din noiembrie 2021 – februarie 2022.

 

Că surorile Olsen puteau fi o pacoste, o știau toți băieții din Vestre Toten kommuner. De la fermele din Breiskallen până sus pe muntele Lauhøgda .

Pe lângă că erau frumoase, umbla vorba că erau și pătimașe. Merita să te arzi puțin la degete. 

Așa că, în seara petrecerii de la Ferma Johannsen, când i-au chemat la ele acasă, cei doi veri s-au simțit în al nouălea cer.

Era o seară de iarnă și zăpada s-a așternut într-un strat gros, după ce ninsese mai bine de o săptămână. Nu era neapărat un frig teribil însă cerul lipsit de nori anunța o noapte rece.

Ferma fetelor Olsen era la kilometri buni de petrecere. De fapt, era la distanță considerabilă de orice altceva. 

Nu mai era mult până la miezul nopții când Agnes, cea mai mare dintre surori, l-a convins pe Jan Atle Thomsen să le ducă cu mașina până acasă. Un băiat moale, pe care mai toți îl chemau la petreceri pe post de șofer. Avea mașină și, lucru rar în locurile acelea, nu suferea alcoolul.

Surorile, ca de altfel restul lumii de la petrecere, erau amețite bine. 

Clătinându-se, Agnes și Mette au ieșit din holul îngust al casei Johannsen, să o ia înspre mașina lui Jan Atle. Afară,  doar într-un tricou și fumând, se clătina Magnus. 

— Hei, i-a zis Agnes. Doar nu ai de gând să rămâi aici?

Magnus a privit-o dintr-o parte, încercând să-și tragă un zâmbet ștrengăresc. A reușit doar să-și închidă ochiul drept.

— Cât să-mi iau haina, a zis, împleticindu-se înspre cuierul din hol.

— Ia-l și pe zburlitul de Eirik. Să nu te mănânce lupii.

Agnes și-a tras sora după ea. Chicotind, s-au lăsat să cadă pe bancheta din spate a mașinii. Volvo-ul lui Jan Atle era vechi, dar bine îngrijit. Din casetofon se auzea Rolling Stones. O trupă care începea să fie la modă.

— Mergem?

— Doar un minut, a zis Agnes. Avem doi băieți care au fost drăguți cu noi toată seara. Nu-i putem lăsa aici.

— Nuuuu, a râs Mette.

Răsuflarea le mirosea a alcool. Jan Atle s-a uitat în oglindă. Surorile aveau părul lung, blond, ochii albaștri și obrajii înfierbântați.

— Te rog, închide ușa, a zis, deloc convingător.

În loc să facă asta, Agnes a ieșit pe jumătate din mașină, făcându-le semn celor doi veri să se grăbească. Veneau unul după celălalt, cu gecile sub brațe. Magnus îi explica ceva lui Eirik arătându-i înspre mașină. 

Fetele s-au adunat la mijloc, făcând-le loc pe banchetă îngustă. Portierele s-au trântit aproape deodată. 

Mașina a pornit încet, cu roțile apăsând zăpada. Pentru scurtă vreme, stopurile micului Volvo au șerpuit roșii pe drumul ce tăia colinele din jurul fermei.

 

Pe bancheta din spate, săruturile zgomotoase și suspinele au luat repede locul râsetelor. Jan Atle a dat muzica mai tare. 

Îi cunoștea bine pe cei doi veri. Mai ales pe Magnus. Toată lumea îl știa. Înalt, brunet, cu ochii verzi, bine făcut. Tatăl său lucra pe o platformă petrolieră, în largul insulei Svalbard. 

Eirik era mai cuminte. Tatăl său era ofițer în marina militară. Crescuse de mic în disciplină și cumpătare. Însă moartea timpurie a mamei îl trimisese la ferma bunicilor.  Mai mic de statură, blond și cu nasul ascuțit, se amețea repede la petreceri. În asemenea situații nu făcea decât să-l urmeze pe vărul lui mai mare. 

Magnus terminase liceul de mai bine de doi ani. Eirik în urmă cu un an. Și-ar fi dorit să-și găsească de lucru în orașele mai mari. Stavanger sau Bergen. Însă erau vremuri în care economia țării nu oferea multe posibilități. De abia începea să se afle despre bogăția uriașă care zăcea sub mările Norvegiei.

Așa că cei doi veri lucrau pământurile familiei alături de bunicul lor. Traiul la fermă era greu, dar îndestulător. Erau pricepuți și de folos bătrânului fermier.

Pe bancheta Volvo-ului, doar câte o apostrofare sau câte o palmă, dată mai mult în joacă,  încetineau avântul celor doi veri.

— Am înțeles că bunicul vostru și-a luat un Volkswagen nou. Nu, Agnes?

— Ai spus ceva, Jan Atle? Muzica merge tare în spate.

— Hei oprește aici, a zis  Mette desprinsă din îmbrățișarea lui Eirik. Să mergem pe jos, poate mașina îl trezește pe tata.

— Pe jos? a întrebat Jan Atle. 

A stins farurile. În jur, totul era cufundat în întuneric. Umbrele îndepărtate ale mestecenilor aduceau cu cele ale unor oameni rătăciți. Nu departe, o luminiță gălbuie pâlpâia la marginea întunericului. 

— Fie, a zis mai mult pentru el. 

Fetele au luat-o înainte prin zăpadă. În mâna lui Magnus a licărit o sticlă de băutură.

— De treabă, Jan Atle ăsta. A aprins farurile să vedem pe unde mergem.

— Mai bine ar pleca. Haide, hâș, stinge farurile, a zis Agnes, fluturându-și mâinile. 

Pașii le scârțâiau prin zăpada groasă. Băieții își împărțeau sticla de aquavit. Țineau fetele, strâns, lângă ei. 

Jan Atle a întors mașina. Farurile spălau încet casa înaltă, îmbrăcată în lemn alb, hambarul și grajdul cu pereții roșii. Sunetul înfundat al motorului a lăsat loc șoaptelor și pașilor furișați ai celor patru. Au urcat scara exterioară spre camerele fetelor. 

Pe urmă a mai fost doar liniștea și întunericul. Noaptea mută, de iarnă scandinavă, părea a fi ca oricare alta.

 

Stelele luceau puternic pe cer când ușa de la intrare s-a deschis cu un scârțâit subțire, de balama înghețată. 

Primul a ieșit Eirik, urmat de Magnus. Agnes îl  împingea înfrigurată, fără a refuza, însă, sărutul pe care i l-a dat Magnus întors să o îmbrățișeze.

— Pleacă, plecați.

Ușa s-a închis cu același scârțâit subțire.

 

Au luat-o spre ieșirea din fermă. Imediat după umbra unor copaci uriași au găsit urmele de roți și le-au urmat.

— Eirik norocosule, ia zi cum a fost cu Mette? 

— Cum să fie? nu mare lucru.

— La cât era de torpilată, ce te putea opri?

— Poate îi era teamă, să nu o audă ai ei.

— Și ce ați făcut atâtea ore?

— La un moment dat cred că am ațipit. Iar ea a adormit de-a binelea. 

— Ești tu prea bun pentru lumea asta, Eirik. Ia uite, am șutit o sticlă de aquavit. Erau destule în dulapul din bucătărie, nu o să-i vadă nimeni lipsa.

Îi întinse mica sticlă de tărie.

— E al dracului de frig, a zis Eirik și a luat o înghițitură lungă.

A fost rândul lui Magnus să facă același lucru. A pus sticla în haină. Se simțea bine, parcă mai mult plutea decât pășea. A simțit o pornire ciudată – îi venea să cânte. Dar nu și-a putut aminti nici o melodie. S-a mulțumit să privească zăpada sticlind până departe, sub luna care atârna ca un cârlig. Ce pește mare s-ar potrivi într-un asemenea cârlig? a vrut să-l întrebe pe Eirik. Era însă prea frig. A mai luat o gură de aquavit și a încercat să-și dea seama cât mai era până la formele întunecate ce se conturau în depărtare. Asta în cazul în care ele existau. A clipit de mai multe ori. Nu le mai deslușea. Ca și cum frigul le transformase într-o mulțime de sclipiri mărunte și îndepărtate. 

— Dacă țin eu bine minte, ferma Sigfried e la dracu’ în praznic.

— Așa e. Și e un frig crunt.

— O să ne trăsnească până ajungem să ne ia o mașină.

— La ora asta? Sâmbăta? 

Magnus s-a oprit și s-a întors spre ferma rămasă în urmă. Atârnând în întuneric, felinarul de la intrarea în casă abia se mai vedea. Pâlpâia galben. 

— Parcă am văzut un mic Volkswagen, chiar lângă grajdul de vite.

— Da? întrebă Eirik. Și ce?

— Dacă am putea-o porni. Nu cred că o să-i simtă lipsa cineva.

— Să o furăm?

— Ei, să o furăm. O împrumutăm. O aducem înapoi până la prânz.

— Și cum să facem?

— Pe etajera cu băuturi era un coș în care erau câteva chei de mașină. Sigur se va potrivi una din ele. Haide!

— Magnus, nu putem să luăm mașina oamenilor.

— Au o grămadă de mașini în curte. O aducem înapoi. Nu mai putem merge. Ne vor găsi înghețați în zăpadă. Sau, mai rău, sfârtecați de lupi. Sau de vulturi de noapte.

Se întoarse și o luă înspre fermă

— Vulturi de noapte, a repetat Eirik.

A rămas pentru o clipă locului. I se părea prea periculos să ia mașina cuiva. Era prea de tot. Răceala nopții și perspectiva de a sfârși undeva pe colinele ce se întindeau în noapte l-au făcut, însă, să se țină după umbra lui Magnus.

— Ia ceva și curăță zăpada de pe mașină. 

Magnus a arătat în direcția grajdului de vite.

— Intru să iau cheile. Ne descurcăm noi.

Eirik a luat-o înspre clădire. Lângă peretele roșu se vedea forma rotundă unui Beetle. Era acoperit de zăpada, doar bara din față arunca luciri cromate. S-a rotit pe lângă ea. Dincolo de peretele de lemn auzea vitele fremătând. Le simțea mirosul.

Câteva scânduri se sprijineau de perete. A luat una și a  început să curețe, cu mișcări moi, zăpada de pe mașină. Era pufoasă, cădea în nori mici ca o pulbere lăptoasă. Simțea că se încălzește.

A auzit pașii lui Magnus când a terminat de curățat ușile și parbrizul.

— Uite, am găsit astea. 

A ghicit, după zornăit, cheile din mâna lui Magnus . 

— Una din ele trebuie să potrivească. Toate sunt de Volkswagen.

Au tras tare de uși până s-au deschis. Frigul le înțepenise. S-au pus în scaune și Magnus a așezat cheile pe bordul mașinii. A luat una din ele la întâmplare. A pipăit după locul de cheie. A rotit cheia și motorul a gemut somnoros. Precum o vietate trezită din somn. 

— Asta e.

— Haide, a zis Eirik. 

Își freca mâinile înghețate. La a doua cheie, motorul a pornit, bolborosind gros sub capota acoperită de zăpadă.

Magnus a pornit mașina și au ieșit, încet, pe poarta fermei. 

— Aprind luminile mai încolo.

— Am ajuns să furăm o mașină.

— Nu o furăm. O împrumutăm. Am scris un bilet. 

Magnus desena în aer, cu un creion imaginar, conținutul biletului.

— Datorită frigului și a orei târzii, v-am împrumutat mașina, mâine o aducem înapoi. L-am pus în ușa. E drept că nu m-am semnat.

— Ce o să zică fetele?

— O să ne felicite că nu am înghețat. O să fie fericite că proaspeții lor iubiți nu au degerat pe colinele astea.

 

Magnus aștepta, întins în pat, cu fața spre ușa de la baie. Între patul cu așternuturi parfumate și intrarea în baie era un covor gros. Avea impregnate tălpile drăgălașe ale lui Agnes. Frumoasa soră Olsen urma să se ivească din clipă în clipă. A intrat să se pregătească pentru el. Luna bătea în fereastră, puternic, ca un soare de prânz. Hainele lui erau aruncate peste tot prin cameră. Printre ele, împrăștiate, sticle mici de aquavit. Probabil le băuseră pe toate. Așa se și simțea. 

Inima i-a tresărit când a auzit zgomotul care venea dinspre ușă. Ținea ochii închiși. Și-a auzit numele:

— Magnus, Magnus

Vocea lui Agnes semăna teribil cu a mamei lui. Pașii se apropiau de pat în timp ce el se pregătea să tragă plapuma pentru a-i face loc fetei. O mână fermă îl scutura de umăr.

— Trezește-te. Eirik te așteaptă jos, spune să te grăbești. Doamne, ce mai miroase aici la tine.

Magnus a deschis ochii. Soarele sclipea prin fereastra fără perdele. Femeia a deschis-o, lăsând aerul amiezii să pătrundă încăperea.

— Haide, Eirik e agitat. Iarăși ați făcut ceva?

Magnus s-a ridicat pe marginea patului. 

— Cât e ceasul? și-a întrebat mama ce ieșea din încăpere.

— E trecut bine de unsprezece, Magnus. E trecut bine.

O auzea coborând scările. În timp ce se aranja, își amintea frânturi din noaptea trecută. A coborât în bucătărie, și-a turnat o cană mare de cafea. Eirik fuma agitat în curte. În cana lui aproape că nu mai era cafea.

— Nu arăți prea bine, i-a spus lui Magnus. 

— S-a întâmplat ceva?

— L-am sunat pe Jan Atle să vină cu mașina.

— De ce?

— De ce? Ai uitat? Să ducem mașina înapoi. Până nu ne caută poliția. Dacă nu o face deja.

— Mașina. Oh, Volkswagenul, și-a coborât Magnus vocea.

Eirik a continuat în șoaptă.

— L-am lăsat lângă stația de autobuz. Aseară, după ce ne-am întors. M-am gândit că e mai bine, decât să-l vadă ai noștri și să ne ia la întrebări.

— Aha, eu …nu am…?

— Nu, am condus eu până la urmă. Ducem mașina, o lăsăm acolo și Jan Atle ne aduce înapoi acasă. Ne așteaptă la intersecție. 

— Vezi? e simplu, i-a spus Magnus aprinzându-și o țigară.

— Simplu? sper să se oprească aici toată treaba.

Au luat mașina din stație și după câteva minute au ajuns la locul unde îi aștepta Jan Atle.

Magnus, care stătea pe locul din dreapta, a deschis geamul. 

— Ce faci?

— Vă aștept.

— Mergem?

— Mergem. Să nu ne lungim, am pregătiri de făcut. Tata mă ia mâine cu el, sus pe Lauhøgda la vânătoare. 

— Atunci să nu ne lungim.

Magnus i-a făcut semn din cap lui Eirik.  A închis geamul, dar nu de tot.

— Las puțin deschis. Poate aerul proaspăt ajută.

— Ești bine?

— O să fiu bine.

A lăsat capul pe tetieră și a închis ochii. Se gândea dacă ar fi fost mai bine să nu fi amestecat seara trecută băuturile. Bere, vin, aquavit. Dar poate că nu ar mai fi avut toate ideile acelea pe care Agnes le găsise haioase la petrecere. Și n-ar mai fi avut parte de îmbrățișările ei. Da, surorile chiar erau focoase. Cel puțin Agnes era.

— Am înțeles că sunt ceva pastile pentru a doua zi.

— Pentru fete? ca să nu…

— Nu. Pentru mahmureală. Le găsești la farmacie.

— Da? cum le zice?

— Nu mai știu

— Cine ți-a zis?

— Aseară, la petrecere, povestea cineva.

— Cine?

— Nu mai știu.

Eirik se uita în oglinda din stânga. Volvo-ul clipea des cu farurile. Părea să-i atenționeze.

— Jan Atle ne face semne.

— Mergi prea tare pentru el. Te grăbești la Mette?

— Îl las să treacă înainte.

Volvo-ul a trecut pe lângă ei și a oprit imediat în fața lor. Șoseaua părea o linie îngustă și pustie. Pe o parte se întindea pădurea rară de mesteceni subțiri. Pe cealaltă parte, colinele  înzăpezite erau presărate ici-colo de ferme colorate în roșu. Între cerul tăcut și toate acestea plutea o pasăre cu aripi mari.

Jan Atle s-a dat jos din mașină. Venea înspre ei indicând-le spatele Volkswagen-ului. Părea să zică ceva.

— Ce zice?

Eirik a ieșit din mașină.

— Nu aveți numere la mașină?

— Ce nu avem?

— Plăcuțele de înmatriculare.

Magnus a coborât și el. Se uitau  la locul gol de pe bara cromată. Eirik avea mâinile în șold. Magnus își scărpina părul des.

— Nici în spate.

— Chiar? Eirik a înconjurat mașina.

— Ce înseamnă asta? a întrebat Magnus.

Întrezăreau o încurcătură. De fapt, întrezăreau cum încurcătura în care erau lua proporții.

— Cât e până la Olseni?

— Să tot fie vreo 10 km.

— Nu putem merge așa.

— Nu.

 

Pe bolta turtită soarele părea un gălbenuș de ou. De peste pădurea întreruptă, departe, de râul Hunnselva, se adunau nori groși.

Poate că o să ningă, s-a gândit Magnus.

— O remorcăm.

Eirik s-a întors înspre el. 

— Cum să o remorcăm?

— Simplu, o legăm de Volvo. Jan Atle, ai o chingă în mașină?

Jan Atle a dat din cap, cu siguranță avea. Privirea lui cerea, însă, lămuriri.

— Dacă tragi o mașină după tine, cu avariile pornite, chiar dacă nu are numere, nu e ceva ilegal. Dar noi nu o tragem propriu zis deoarece Volkswagenul nu are probleme.

Jan Atle a scos din portbagaj o chingă roșie. Pe urmă a tras mașina mai aproape, până când Magnus a reușit să lege cele două mașini.

— Hei, înainte să intrăm pe drumul fermei, oprim. Eu vă aștept la șosea. Nu aș vrea să dau ochii cu vreunul din Olseni.

— Înțeleg, a zis Eirik. 

În scurt timp erau din nou pe șosea. 

Jan Atle în față, privind mai mult în retrovizoare. Îl vedea pe Eirik la volan și pe Magnus cu capul rezemat de tetiera scaunului. Așa au și ajuns la drumul ce intra în fermă. Au oprit, au desfăcut chinga. Volkswagenul a luat-o înspre fermă, Volvo-ul a întors și s-a oprit pe cealaltă parte a șoselei.

 

La lumina zilei cei câțiva mesteceni de lângă hambarul cu fân nu mai păreau atât de sumbri. Înalți, cu crengi subțiri, goliți de frunze, păreau mai degrabă firavi. 

Când treceau de hambar, au văzut câțiva bărbați adunați în mijlocul curții. Se uitau consternați înspre mașină. Eirik a încetinit și a oprit Volkswagenul la distanță bună de ei.

— Magnus!

— Pfui. Pare a fi tot clanul Olsen.

Unul dintre ei, o huidumă cu barba blondă, i-a făcut semn lui Eirik să se apropie. După încă câțiva zeci de metri a oprit lângă ei. Când s-a dat jos din mașină, înainte să spună ceva, orice,  zdrahonul s-a repezit și l-a lovit.

— Hei, hei! a strigat Magnus. 

S-a repezit din mașină și l-a împins pe fratele mai mare al celor două fete, tocmai când încerca să-i mai tragă una lui Eirik. Căzut în zăpadă, năucit, vărul său își ridica brațele să se apere.

— Lasă-l, lasă-l. Ce dracu!

Magnus s-a înfipt între bărbosul cu ochi injectați și Eirik. Ceilalți bărbați au sărit să-i despartă.

— Lasă-l Hul, Poliția îi va rezolva imediat.

Omul care părea cel mai în vârstă îl cerceta pe Magnus cu ochi mici, spălăciți.

— Poliția? a întrebat Magnus.

Gâfâia, geaca îi era șifonată rău.

— Poliția, da.  

Vocea bătrânului era domoală, dar autoritară.

— Păi ce treabă are poliția? Am înapoiat mașina. 

Eirik s-a ridicat de jos. Își freca maxilarul stâng, încercând să-l miște circular.

— Așa cum am scris în biletul lăsat în ușă.

— Bilet? Ce bilet?! nu am văzut nici un bilet, a zis Hul.

Eirik s-a uitat înspre Magnus.

— Poate l-a luat vântul, a zis acesta. Dar a fost un bilet.

— Bilet pe naiba. O să explicați toate lucrurile astea poliției.

Pe poarta fermei tocmai intra o mașină de poliție. Era mașina comisariatului din Raufoss, centrul administrativ al Vestre Toten kommuner.

Polițistul, un tânăr înalt cu fălci rotunde, a coborât greoi din mașină.  L-a salutat cu voce moale pe bunicul fetelor.

— Bună ziua, domnule Olsen.

Răspunsul bătrânului a fost mai mult un bombănit. 

— Șeful mi-a zis că ați sunat. Vi s-a furat o mașină.

— Am adus-o înapoi. Am adus-o înapoi. Deci, nu am furat-o.

Pentru Eirik, apariția polițistului a fost ca o certitudine că, de data aceasta, nu mai era vorba de o simplă trăsnaie marca Magnus. 

— Cum nu l-ați furat? Furat se cheamă să iei o mașină din curtea cuiva în toiul nopții.

— Ca să nu mai întreb, ce ați căutat voi aici în toiul nopții? 

În cel din urmă Magnus l-a recunoscut pe tatăl fetelor. 

— Le-am condus acasă! Era noapte. Am scris un bilet că împrumutăm Volkswagenul!

— Nu era niciun bilet!

— Ba da.

Au început să vocifereze cu toții, în timp ce se apropiau unii de alții, scoțându-și piepturile la înaintare. Nările rotunjite, dinții încleștați contrastau cu inerția polițistului.

Până la urmă s-a așezat între ei.

— Gata! Știți ce?! Voi veniți cu mine la secție. Șeful e la Gjøvik. Vine în câteva ore. El o să știe ce să facă cu voi. 

— Nu! a strigat Eirik.

— Ba da!

— Vă rog! ascultați-ne! Mette, Agnes, ele vă pot spune cine suntem.

— Vă ascult, dar intrați în mașină. Povestim pe drum. Pare să vină ninsoarea.

Dinspre râu, norii se mișcau cu viteză. Fulgi mari se lipeau de șapca cu urechi a polițistului, de părul vâlvoi al lui Magnus. Se topeau pe parbrizul Volkswagen-ului, se așezau pe fereastra de la etajul casei. Fereastră dindărătul căreia  două capete cu părul blond pândeau nemișcate. 

Cei doi băieți au urcat. Mașina a ieșit din fermă, a intrat pe șosea și a trecut pe lângă locul unde ar fi trebuit să fie Jan Atle. O perdea de fulgi se așternea peste șosea, pădure și peste câmpurile fermei Olsen.   

 

Celula era îngustă, dar curată. Mirosea ușor a clor și, prin fereastra înaltă, lipsită de gratii, se vedea ninsoarea care părea fără odihnă. 

Eirik era așezat pe podeaua vopsită în verde. Avea genunchii trași sub bărbie și brațele încolăcite în jurul lor. Un radiator electric prins de perete amorțea aerul.

Magnus stătea întins pe saltea și, cu brațele sub cap, fixa tavanul crăpat al încăperii. Se gândea că a făcut multe. A condus băut, a cumpărat alcool pe sub mână de la niște albanezi din Oslo. A șutit o armă de vânătoare pe care, după ce a împușcat câțiva iepuri, a aruncat-o în Hunnselva. A lăsat și iepurii pe câmp, să nu mai fie nevoit să le explice proveniența. Aproape la fiecare petrecere se lua la harță, și câte și mai câte. Dar acum era prima dată într-o celulă. I se părea ciudat că nu-l străbătea nici o neliniște. Simțea doar o oarecare părere de rău pentru cât de tulburat se arăta Eirik.

 

Polițistul a intrat și a lăsat pe masa de lângă ușă două caserole. 

— Avem mâncare destulă. Nu prea avem ocazia să o folosim.

Ai fi zis că era puțin fâstâcit. Cu mișcări moi, aplecându-și capul, a ieșit din încăpere. A apropiat ușa, fără să o închidă de tot. Se auzea cum își târșâia pașii pe holul îngust.

— Polițistul ăsta e un băiat așa de bun că-ți vine să-l iei la mișto.

— Nu te-am prea văzut să o faci.

— Ziceam că-ți vine

— Și ce-ți mai vine?

Pentru Eirik, toate se întâmplau din vina lui Magnus. Ideea de a merge la surori acasă, ideea de a lua mașina. Biletul. Da, biletul.

— Biletul?

— Ce e cu biletul? 

— Pot să pariez că nu ai lăsat niciun bilet în ușă. Ai spus-o doar ca să mă liniștești pe mine.

— O să-ți pierzi banii. Am lăsat un bilet. Poate l-a luat vântul.

— Nu pare să fi fost nici un vânt.

— Poate l-au aruncat ei. 

— De ce ar face-o?

— Știu eu? Din răutate. Să ne dea pe mâna poliției.

Îl știa de o viață pe Magnus, dar în unele momente Eirik se întreba dacă îl cunoaște cu adevărat.  Dacă își poate da seama când îi spune adevărul sau îl minte. Și-a strâns mai tare genunchii și a oftat.

Magnus s-a întors înspre el. Îl privea lung.

— O să fie bine, Eirik.

— Asta pentru că o spui tu?

— Asta pentru că nu am făcut nimic rău.

Eirik se pregătea să-i înșire toate păcatele serii, dar a auzit pași pe hol. Rezonau diferit de ai lunganului care i-a vârât în celulă.

Ușa s-a deschise lăsând loc unui polițist mai în vârstă. Purta ochelari, avea sprâncene stufoase și fața îi părea proaspăt bărbierită. Didrik Wagner, șeful secției poliției din Raufoss era recunoscut în kommuner pentru rigiditatea sa.

— Voi sunteți grămada de acte ce mă așteaptă de completat sâmbăta aceasta? glasul îi era inflexibil.

— Aăăă.

— Ia ziceți, de ce ratez eu pescuitul meu de azi la copcă, cu bătrânul Hoff?

— Am condus fetele acasă. La întoarcere ne-am gândit să împrumutăm mașina. Și am înapoiat-o a doua zi. Era noapte, frig și totul era departe.

— Așa v-ați gândit voi. Asta se cheamă furt, nu împrumut. Bătrânul Olsen a muncit o viață ca să-și ia și el o mașină. Iar voi i-o furați omului de sub nas.

— Mașina e la locul ei, dusă de noi. Nu suntem hoți. noi….

Glasul lui Eirik era gâtuit. În ochi îi licăreau lacrimi.

— Pe tine te știu. Ești fiul lui Lars Olav. Ce ar zice dacă i-aș da acum un telefon să-i povestesc isprava? 

— Vă rog! 

Eirik a izbucnit în plâns de-a binelea. Magnus s-a ridicat, se înmuiase. Poate de mila vărului său sau poate că începea să realizeze gravitatea încurcăturii. Didrik Wagner s-a întors înspre el.

— Cu tatăl tău am…

Ușa celulei s-a deschis și capul dolofan al polițistului i-a făcut semn șefului său să iasă puțin. A ieșit, lăsând ușa întredeschisă. De pe hol se simțea căldura sobei Jøtul și mirosul lemnelor arse.

Magnus, așezat pe marginea patului, vedea cum șeful secției vorbea la telefon. Făcea pauze lungi și mormăia aprobator. Cu o mână răsucea cablul spiralat al telefonului.

În celulă era liniște, de pe hol se auzeau lemnele trosnind ușor în soba de tablă albă.

— Au trecut mai bine de trei ore de când am plecat de acasă. I-am zis mamei că ne întoarcem repede. Ar trebui să o sunăm.

— Să-i spui ce? 

Magnus a întors, mirat, capul spre Eirik. A ridicat din umeri.

— Nu știu, că suntem bine. Că mai durează?

În biroul din capătul holului, Wagner a lăsat telefonul jos. S-a întins peste birou după șapca de iarnă. Și-a desprins din cuier haina cu guler de blană artificială. Pe buzunarul de la piept lucea stema Serviciului Național de Poliție. A schimbat câteva cuvinte cu subalternul său și s-a îndreptat spre celula celor doi. A împins încet ușa, deschizând-o larg.

— Credeți că mai aveți nevoie de timp să rumegați la ce ați făcut? O faceți aici sau în mașină?

Magnus s-a uitat curios înspre șeful secției. Eirik s-a ridicat în picioare.

— Merg în aceeași direcție cu ferma voastră. Dacă mă urmați, vă pot lăsa chiar aproape.

Cei doi tineri s-au repezit înspre ușă. Au luat-o pe urmele lui Wagner. Magnus l-a împins  pe Eirik de umăr, ridicându-și zâmbind sprâncenele. Ți-am zis? Suntem bine. S-a terminat. Eirik nu i-a răspuns, pentru el nu se terminase.

 

Au ieșit din curtea poliției chiar cu mașina în care fuseseră aduși. Cei doi stăteau îndepărtați unul de celălalt pe bancheta din spate.

Nu vorbea nimeni. Wagner asculta știrile de la trei. Soarele topise fulgii de pe șosea în drumul lui spre asfințit. Știrile s-au încheiat cu informațiile despre vreme. În sud urma să ningă peste noapte. În vest se anunța vânt.

Didrik Wagner s-a uitat în oglinda retrovizoare. Eirik și-a ferit privirea, uitându-se în altă parte.

— Știi, semeni cu tatăl tău. Am fost coleg cu el la școala de Administrație, în Bergen.

— Da?

— Am locuit în același cămin în Bergen. El e pe platformele petroliere. Nu?

— Da, de mulți ani. 

— Și tu te ții de năzbâtii.

— Nu e așa. Eu muncesc la ferma familiei, alături de Magnus și de bunicul nostru.

Wagner a privit din nou cu coada ochiului în oglindă. 

— Trebuie să ne câștigăm existența. Cine ar putea să trăiască din împrumutatul mașinilor peste noapte?

Cei doi nu au răspuns. Poate pentru că întrebarea era o doar o ironie sau, poate, pentru că, nu departe, se vedea intersecția cu drumul spre ferma lor.

— Mda, așa mă gândeam și eu. Cred că e bine dacă vă las aici. Nu aveți mult până la fermă.

— Vă mulțumim. Da, e bine aici.

Magnus și-a dres vocea. Ar fi fost prea multe explicații de dat dacă bunicul sau mama sa i-ar fi văzut coborând din mașina poliției.

S-au dat jos, dar Magnus ținea încă ușa deschisă:

— Nu știm cum să vă mulțumim. Că ați înțeles situația, și știți că noi nu suntem…

— Bătrânul Olsen a sunat la secție. A zis că el nu are nici o plângere împotriva voastră. Ori, fără plângere, ar fi fost numai o grămadă de hârtii fără sens.

— Aha.

— Eu sper doar că nu erați băuți când ați luat mașina. Erați?

Magnus a făcut o pauză lungă. A întors capul după Eirik, dar acesta era deja departe.

— Cel puțin acum nu suntem. 

Wagner l-a privit în ochi. 

— Sunteți băieți buni, tinere. Știu asta. Vă cunosc familiile. Dar să știi că granița între un trai corect și unul ratat e foarte subțire. Ca o ață. Se poate rupe ușor. Hai, închide ușa, am niște pești de prins.

Magnus a împins portiera. Mașina a pornit de pe loc, lăsând în urmă un miros de benzină arsă.

Ninsoarea încetase de ceva vreme. Ca o flacără uriașă soarele a împins norii înspre sud și se adâncea, încet, după munți. În jur, zăpada crudă sclipea roșiatic, iar aerul proaspăt anunța frigul de peste noapte. 

Pe câmpul de lângă șosea, departe, se vedea un tractor albastru. Magnus știa că era bunicul lor care împrăștia îngrășământ. Era un lucru asupra căruia s-au înțeles, cu o zi înainte, să-l facă împreună.

Nu mai era mult până se însera și Magnus o luat-o la fugă. Alerga urmărind pata albastră. Se auzea, înfundat, sunetul sacadat al furcilor metalice ce presărau bulgări negri peste câmpul alb și neted. Alerga. După o vreme își mai auzea doar inima cum îi bătea în tâmple, amorțindu-i gândurile.

#viorel prodan

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *